În 1933, România, Polonia, Iugoslavia şi Cehoslovacia au încheiat un acord comun la Geneva, declarând că nu vor admite nicio soluţie care să modifice procedura în problema minorităţilor existentă la Geneva.
De altfel, Nicolae Titulescu, cu prestigiul său internaţional – fusese ales de două ori consecutiv preşedinte al Societăţii Naţiunilor, în 1930 şi 1931, ba chiar şi în 1933 a fost propus în cazul conflictului chino-nipon, când japonezii au invadat şi ocupat paşnic Manciuria, dar el, văzând că Anglia, SUA şi Franţa preferă să „închidă ochii” la expansiunea japoneză, decât să sprijine China lui Mao-Tze-Dum, a refuzat să accepte funcţia de preşedinte pentru a treia oară, motivând, într-o scrisoare către regele Carol al II-lea, că este „bolnav” – aşadar Titulescu declarase încă din 1932 că el aprecia Societatea Naţiunilor ca „un organism care a devenit incapabil de-a mai aduce servicii popoarelor iubitoare de pace în problema minorităţilor”, pentru că se suprapune peste interesele statelor naţionale, singurele în măsură să protejeze minorităţile naţionale, cu condiţia firească, legitimă, ca şi acestea să păstreze loialitatea faţă de statul pe teritoriul căruia trăiesc. În 1934, în lumina observaţiilor făcute şi de Titulescu la Geneva, Polonia anunţă, prima dintre statele membre, ca ea suspendă „orice colaborare cu Liga Naţiunilor în problema controlului şi ocrotirii minorităţilor”. În 1935, şi statele din cadrul Micii Înţelegeri – România, Cehoslovacia şi Iugoslavia – anunţă acelaşi lucru. Gestul era pe deplin justificat. Singurul organ legitim să decidă soarta minorităţilor era statul naţional, independent şi suveran. În timp ce Marea Britanie şi Franţa nu au făcut front comun cu cauza statelor naţionale care şi-au retras colaborarea în această chestiune, SUA, dar mai ales URSS şi Germania, au susţinut în continuare intervenţia Societăţii Naţiunilor în favoarea ocrotirii pe plan internaţional a minorităţilor. A fost o mare eroare, care s-a transformat şi într-o cauză a celui de-al Doilea Război Mondial.
Criza generală din 1929-1933 scotea în evidenţă grave consecinţe financiare, economice, politice, sociale şi morale care se vor acutiza şi vor arunca lumea, în numai câţiva ani, într-un nou război mondial. În primul rând, raportul de forţe între marile puteri din Europa, între fostele state victorioase şi cele învinse, se schimba, se inversa. Ajutată de imensele investiţii ale SUA, Germania se va ridica şi se va transforma în cea mai mare putere economică. Printr-un şir de tratate economice cu URSS – însoţite de clauze secrete –, ea şantaja tabăra puterilor victorioase. Intra în Consiliul permanent al Societăţii Naţiunilor. Revizuia şi submina sistemul Tratatelor de la Versailles. Îşi atrăgea de partea ei Italia lui Mussolini, iar când, la 30 ianuarie 1933, Adolf Hitler câştiga alegerile şi devenea cancelar, instaura cel de-al doilea regim politic fascist, după cel al lui Mussolini din 1922, dar mai închegat şi mai complicat decât acesta şi de o factură vădit totalitară, similar celui din URSS de aşa-zisă dictatură proletară, unipartidist şi stângist.
În noul climat generat de dificultăţile şi adversităţile crizei generale s-a înregistrat un şir de eşecuri în relaţiile internaţionale. Printre evenimentele principale se derulează, la Geneva, Conferinţa internaţională pentru reducerea armamentelor şi dezarmare. Ea se desfăşoară între 2 februarie 1932 şi 11 iunie 1935. Participă 63 de state, dintre care 54 erau membre ale Societăţii Naţiunilor. Marile puteri, Anglia, Franţa, URSS, Germania etc., prezintă planuri şi propuneri, fiecare oglindind interese egoiste şi urmărind distrugerea adversarilor, dar fără a se putea găsi un numitor comun de înţelegere şi conlucrare. România, de pildă, respinge teza stabilirii unor criterii bazate pe raţionalitate şi proporţionalitate aplicate matematic, dar arbitrar, fără a se ţine cont nu numai de potenţialul geografic şi uman, ci mai ales de structura economică, preponderent sau exclusiv agrară, fără niciun fel de industrie militară, cum e cazul celor mai multe ţări, printre care e şi cazul României. Dar rezultatul multor întâlniri şi convorbiri este nu numai ruşinos, dar chiar de-a dreptul monstruos: Germania, susţinută de jandarmul şi bancherul lumii, SUA, propune recunoaşterea – chiar dacă nu se acceptă oficial – a dreptului de egalitate pentru înarmare, ca un principiu general valabil pentru toate categoriile de state.
La 12 septembrie 1931, după un şir de incidente regizate şi desfăşurate cu „martori” la München, japonezii îşi mobilizează trupele, invadează şi anexează Manciuria, creând statul marionetă Manciuko, subordonat şi controlat de guvernul nipon. Adunarea Extraordinară a Societăţii Naţiunilor se întruneşte la 24 februarie 1932 şi declară arbitrară, ilegală ocuparea Manciuriei. Japonia e catalogată stat agresor. Nicolae Titulescu este propus pentru a treia oară preşedinte al forului de la Geneva pentru a conduce adunarea generală care urma să voteze şi să sancţioneze Japonia. Însă Titulescu refuză, declarând public că este bolnav. În realitate, într-o telegramă secretă trimisă regelui Carol al II-lea, îi explică adevărul: marile puteri occidentale vor să-l propună să scoată castanele din foc cu mâinile sale, în vreme ce ele nu au chef să voteze pedepsirea Japoniei, preferând să vadă o Manciuria stăpânită de japonezi, decât cucerită de chinezii lui Mao-Tze-Dum şi transformată într-o „comună agrară ţărănească”. Ca urmare, deşi se trimit experţi în Manciuria şi se constată agresiunea niponă ca un fapt real, nu se adoptă niciun fel de sancţiune. Japonia, chipurile ofensată, iese, la 27 martie 1933 din Societatea Naţiunilor. Toamna, Germania, la 14 octombrie 1933, sub pretextul că nu i se recunoaşte dreptul la egală înarmare, ca şi statelor victorioase, se retrage din Conferinţa dezarmării şi din forul de la Geneva.
Activă şi ea, nemulţumită că la Versailles nu i s-a dat tot ce i s-a promis prin tratatele secrete încheiate cu Antanta, Italia lui Mussolini iniţiază, la 15 iunie 1933, semnarea la Roma a unui pact de înţelegere şi colaborare al celor patru mari puteri, Anglia, Germania, Italia şi Franţa. Mussolini are intenţia şi pretenţia de-a forma un directorat al marilor puteri – peste capul Societăţii Naţiunilor – care ar urma să revizuiască aşa-zisele tratate inaplicabile de la Versailles, litigiile dintre state şi să adopte deciziile care vor crede de cuviinţă, fără chiar să consulte ţările interesate direct. Asta ar însemna moartea forului păcii de la Geneva, speranţa şi scutul ţărilor mici şi mijlocii. Titulescu – când află – tună şi fulgeră la Geneva, la Paris şi la Londra. Fără a se descuraja şi înceta să creadă în securitatea colectivă şi sistemul asistenţei colective inaugurat la Geneva prin Societatea Naţiunilor, în scopul apărării şi salvării păcii în zona din preajma ţării sale, iniţiază cu Eduard Beneş şi Jeftici, la 16 februarie 1933, reorganizarea Micii Înţelegeri: se creează un consiliu permanent format din miniştrii de externe ai României, Cehoslovaciei şi Iugoslaviei, şi un secretariat permanent care să coordoneze relaţiile, colaborarea şi, la nevoie, apărarea celor trei ţări. La 25 martie 1933, Mica Înţelegere publică un comunicat prin care respinge şi condamnă vehement pactul sau directoratul celor patru mari puteri, arătând că statele care s-au jertfit pentru idealul lor naţional nu vor accepta revizuirea tratatelor de pace de la Versailles, nici încălcarea intereselor şi drepturilor ţărilor membre ale Societăţii Naţiunilor.
În acelaşi spirit al principiilor democratice proclamate la Geneva, la 9 februarie 1934 se constituie Înţelegerea Balcanică, organism politic regional cu caracter defensiv, în care intra România, Turcia, Cehoslovacia, Grecia şi Iugoslavia. Statele semnatare îşi garantează mutual securitatea graniţelor şi se obligă de-a nu întreprinde nicio acţiune politică şi de orice altă natură faţă de niciun alt stat balcanic, fără a se consulta în prealabil.
În speranţa refacerii şi lărgirii relaţiilor internaţionale de pace şi colaborare, în scopul apărării şi consolidării principiilor democratice lansate la Geneva, cei mai de seamă diplomaţi şi miniştri ai afacerilor externe ai Micii Înţelegeri şi Înţelegerii Balcanice – Titulescu, Beneş şi Jeftici – se întâlnesc la 22 ianuarie 1934 la Zagreb şi abordează cu Litvinov, comisarul poporului sovietic pentru afacerile externe, problema reluării relaţiilor diplomatice cu URSS pe baza recunoaşterii şi respectării independenţei, suveranităţii şi integrităţii teritoriale a statelor, precum şi a abţinerii de la orice amestec în treburile lor interne.
Faptul acesta deosebit de însemnat – normalizarea relaţiilor diplomatice dintre statele Micii Înţelegeri şi URSS – nu era o acţiune izolată, singulară ci, dimpotrivă, încununarea unui şir de tratative, acorduri şi înţelegeri anterioare care exprima dorinţa de pace şi coexistenţă paşnică cu marele vecin de la Răsărit. Astfel, la 9 februarie 1929, România aderase şi semnase Protocolul de la Moscova, prin care unii vecini ai URSS, printre care şi România, decideau să pună imediat în vigoare Tratatul de renunţare la război ca instrument de politică externă (conform Pactului Briand-Kellog semnat la Paris la 27 august 1928). În acelaşi spirit, la sfârşitul anului 1931 şi începutul lui 1932, avuseseră loc la Riga negocieri pentru un pact de neagresiune româno-sovietic, prin care cele două state vecine, România şi URSS, voiau să îşi garanteze reciproc trei deziderate esenţiale: integritatea, individualitatea şi suveranitatea; dar, din păcate, nu s-a ajuns la o formulă comună, reciproc acceptată. Venirea regimului nazist la cârma Germaniei în ianuarie 1933 crea un potenţial de război în Centrul Europei şi grăbea reacţia de apărare a statelor iubitoare de pace – ceea ce ducea la reorganizarea şi consolidarea Micii Înţelegeri şi organizarea unui şir de conferinţe între statele balcanice, care se finaliza cu înfiinţarea Înţelegerii Balcanice. Apoi, un alt document semnificativ îl reprezenta şi cel rezultat din negocierile între Titulescu şi Litvinov, purtate iniţial la Geneva şi finalizate la 3 iulie 1933 la Londra, prin semnarea convenţiei pentru definirea agresorului. În cadrul acestei conferinţe – care s-a şi numit Convenţia Titulescu – Litvinov –, marele diplomat român includea cinci cazuri când un stat putea fi socotit agresor, inclusiv violarea graniţelor existente, şi putea fi declarat agresor şi pedepsit de semnatari, adică de România, Turcia, Cehoslovacia, Iugoslavia şi URSS. România avea deocamdată speranţa că semnatarii îşi vor respecta cuvântul dat.
Comentarii