Referindu-ne, ca şi până aici, tot numai la perioada interbelică, cea care lui Ion Luca i se potriveşte, ca scriitor, la modul cel mai adecvat cu putinţă, vom reţine titlurile pieselor Alb şi negru (1933), Icarii de pe Argeş (1933), Rachieriţa (1934), care sunt departe de a merita calificarea de simple reconstituiri muzeistice (calificare scrisă, e adevărat, „La Bacău, la Bacău într-o mahala”), cu valabilitate adică numai întrucât aduc în faţa publicului epoci, personalităţi istorice, mentalităţi, eşantioane comportamentale etc. ieşite din circulaţie (ia auzi, domnule!), căci chiar cititorul / spectatorul din cea mai stringentă actualitate îşi găseşte în oricare dintre ele suficiente motivaţii de aprobare sau de respingere a calităţilor şi / sau a defectelor întruchipate de autor, prin transgresarea realului, în aceste piese istorice, care, de altfel, au şi fost reprezentate în spectacole nu lipsite de ecouri critice corect favorabile. Noi vom reţine aici o reacţie care, chiar dacă, aparent, s-ar circumscrie la rubrica faptului divers anecdotic, încorporează totuşi semnificaţii demne de luat în seamă. Este vorba de reacţia publicului de orientare legionară la spectacolul de la Teatrul Naţional din Bucureşti, cu piesa Icarii de pe Argeş (stagiunea 1940-1941), public nemulţumit de abordarea în registru realist, demitizant a celebrului mit despre jertfa creaţiei (unul dintre cele patru mituri fundamentale ale literaturii române, după opinia lui G. Călinescu). Aducerea la conducerea teatrului a unui scriitor adept al realismului prin excelenţă – romancierul Liviu Rebreanu – s-a soldat, paradoxal, cu scoaterea piesei de pe afiş, pe motiv că regia a uzat de o interpretare cu conotaţie legionară! În fine, pentru că veni vorba, să menţionăm, în treacăt (căci problema implică o discuţie amplă), că maniera generală de abordare a problematicii vaste pe care o abordează în piesele sale Ion Luca este una care ţine, în principal, de un realism perpetuu şi, chiar atunci când subiectele sunt de factură religioasă, autorul nu abdică de la maniera realistă, pentru simplul motiv că aceasta îi este proprie dintotdeauna construcţiei dramatice.
O comedie satirică, autentică în sensul cel mai propriu al cuvântului, Morişca, jucată în premieră absolută la Teatrul Naţional din Cluj (stagiunea 1936-1937), stârnind entuziasmul întregului Bacău (vezi presa bacăuană a vremii), nu are rost să fie raportată prin trimitere aşa de frecventă la comedia Ultima oră a inteligentului Mihail Sebastian, cum îndeobşte se întâmplă, fie şi numai pentru motivul că aceasta a fost cunoscută cu un deceniu mai târziu, în perioada imediat postbelică, aşa încât, dacă e să insinuăm vreo idee de influenţă, aceasta nu ar fi fost posibilă decât într-un singur sens. De la Ion Luca spre Mihail Sebastian. Oricum, această piesă a lui Ion Luca l-a adus pe autorul ei de cele mai multe ori la rampă, fiind jucată, până în 1992, de cel puţin 7 (şapte) teatre din ţară, între care şi cel din Bacău, montarea din stagiunea 1990-1991 a Teatrului Naţional din Bucureşti, sub bagheta regizorală a lui George Motoi, care a interpretat şi rolul principal, fiind se pare una de referinţă, de vreme ce s-ar fi înregistrat circa 100 (una sută) de reprezentaţii. Ea este, ca şi celelalte piese ale lui Ion Luca, pomenite până aici, un reper referenţial din repertoriul teatral al literaturii române.
Cu tragicomedia Javra pământului, capodopera lui Ion Luca, imprimată la „Tipografia oraşului Bacău”, în anul 1942, suntem plasaţi într-un perimetru nicidecum restrâns, pasibil de a fi aşezat sub o etichetă comod cuprinzătoare, căci protagonistul piesei, celebrul Rasputin, are o evoluţie care ne obligă să străbatem cam toate mediile sociale ale Rusiei Ţariste, de la periferiile vieţii sociale (o cârciumă sordidă de la ţară, în preajma Sankt Petersburgului) şi până în budoare luxoase ca acela al alteţei princiare Ana Alexandrovna Vârubova, o nimfomană greu de potolit până şi de „ţăranul sfânt” Grigorie Evfimovici Rasputin, sau la Curtea Ţarului, în apartamentele imperiale (alcovul Ţareviciului suferind Alexei). E, în întregime, o lume macerată de degenerescenţă în care Rasputin, un bioterapeut nativ, genuin în felul lui, se dovedeşte până la urmă a fi un şarlatan cvasiinconştient, manevrat pentru moment de interesele mai mult sau mai puţin oculte ale politicii imperiale, aflate la îndemâna serviciilor secrete.
În fine, în drama în trei acte intitulată Femeia fiica bărbatului, imprimată în „Tiparniţa Municipiului Bacău” , în anul 1938, Ion Luca credea că a dat lovitura accederii în modernitate, fapt pentru care a şi dat-o la tradus în limba germană şi a înaintat-o spre reprezentare unui prestigios teatru vienez, de la care a primit însă un răspuns protocolar cu aprecieri elogioase vizavi de valoarea literară a piesei (la care nu putem să nu subscriem şi noi), dar în privinţa includerii în repertoriu, acesta fiind alcătuit deja, conform uzanţelor, pe câţiva ani înainte…. Aşa că… După părerea noastră piesa nu este deloc rău alcătuită şi nicidecum slab scrisă, dar exploatează o teorie neconfirmată ştiinţific decât la cabaline, anume telegonia, privitoare la transmiterea perpetuă a defectelor congenitale de la mascul la femelă prin însuşi procesul natural al actului sexual, conduce la fatalitatea conform căreia uxor loco filiae mariti. Or, Ion Luca aplică, în această dramă, ideea pseudoştiinţifică (valabilă totuşi parţial la regnul animal) la regnul uman şi, în această situaţie, este păcat de lucrătura artistică aproape fără cusur a piesei, confirmând o măiestrie artistică de apreciabil nivel.
În concluzie, cu această zestre valoroasă, acumulată în aproape un deceniu şi jumătate de eforturi creatoare, de zbatere pentru a-şi impune în orizontul receptării spectaculare (nu însă la fel de stăruitor şi pentru acela al criticii literare propriu-zise) producţia dramaturgică zămislită, Ion Luca se înscrie la un loc de frunte între reprezentanţii de marcă ai literaturii dramatice româneşti din perioada interbelică, cu specimene artistice pline de originalitate (în ordinea tradiţionalistă a construcţiei formale) şi de valoare incontestabilă, demne de aşezat la temelia edificării spirituale a României Mari.
Comentarii