Grigore al III-lea Alexandru Ghica, primul martir al Bucovinei, 240 de ani de la tragicul eveniment

Grigore al III-lea Ghica provine dintr-o familie din Albania ce a ajuns la curtea Moldovei în timpul domniei lui Vasile Lupu. Prietenia acestei familii cu un turc, care mai apoi ajunge vizir la Constantinopol, a fost determinantă în evoluţia ulterioară a stării ei sociale. Tatăl său, Alexandru Matei Ghica, a fost dragoman al Porţii, decapitat de turci la 1747 sub învinuirea de înţelegere cu ruşii, iar unchiul său, Grigore al II-lea Ghica, a fost domn al Moldovei în două rânduri. Grigore al III-lea Alexandru Ghica a fost şi el domn al Moldovei în două rânduri, prima domnie din martie 1764 până în ianuarie 1767, iar a doua din septembrie 1774 şi până 1/12 octombrie 1777, când a fost ucis de turci ca urmare a protestelor sale vehemente împotriva răpirii Bucovinei de către austrieci. El a fost şi domn al Munteniei din octombrie 1768 şi până în noiembrie 1769. Ca urmare a războiului ruso-turc, în noiembrie 1769 turcii au fost alungaţi din Bucureşti, iar Grigore al III-lea Ghica Vodă a fost luat ostatic de către ruşi şi dus la Petersburg, unde a fost bine primit de ţarina Ecaterina şi eliberat mai apoi.

Istoricul Constantin C. Giurescu scrie în istoria sa că „Grigore al III-lea Ghica poate fi socotit drept unul dintre cei mai buni stăpânitori pe care i-au avut ţările noastre în epoca Fanarioţilor. Fire dreaptă, fără lăcomie, apărând mulţimea împotriva abuzurilor celor mari, bun gospodar, el a făcut o excelentă impresie asupra contemporanilor”. Pentru confirmarea celor de mai sus, autorul face referire la cronicarii timpului. De pildă, Ioan (Ioniţă) Canta îl arăta „om foarte înţelept şi învăţat”, adăugând că în timpul domniei lui „au ştiut şi boierii şi ţeara că este stăpân”. Iar cronica lui Enache Kogâlniceanu îl înfăţişează astfel: „Întreg era acest domn la toate, plin la minte, învăţat, ştia toate trebile ce le purta…; şi cuvântul ce grăia era grăit şi era lăudat de către toţi şi plăcut prostimei”.

La sosirea sa în ţară, văzând starea de spirit a boierilor, scade impozitele şi ţine o socoteală riguroasă a încasărilor şi plăţilor ce se făceau către Constantinopol. Hatârul şi mita erau aspru pedepsite; mulţimea e ocrotită, căci – spunea Ghica – „Dumnezeu l-au trimis într-acest pământ ca să păzească pre săraci şi să-i fie milă de dânşii”. În prima domnie, de numai doi ani şi zece luni, reuşeşte să facă lucruri deosebite. Lui i se datorează reorganizarea învăţământului în Moldova. El construieşte pe cheltuiala sa, lângă Mitropolie, o „Academie a învăţăturilor şi epistimiilor”, după cum sună hrisovul de fondare de la 1766. Cursurile erau în „elineşte”, greaca bisericească, latineşte şi moldoveneşte. Pe lângă cheltuielile de întreţinere şi salariile dascălilor se mai adăugau un număr de 20 de bursieri. El a înfiinţat concomitent şcoli pe lângă fiecare Episcopie, precum şi în fiecare ţinut, însumând în total 26 de şcoli în afară de Academie. Un ajutor de 500 lei a primit şi Şcoala grecească din Constantinopol.

Ghica Vodă a dat dovadă de spirit practic şi gospodăresc, construind poduri pe toate uliţele oraşului Iaşi şi pavându-le cu piatră, a ridicat două cişmele frumos împodobite ce dăinuie până azi. Prin puterea exemplului a eliminat luxul de îmbrăcăminte, pricină de ruină pentru boieri, mai „ales din cei însuraţi”. El pune începutul industriei mari prin înfiinţarea, cu meşteri aduşi din străinătate, a unei fabrici de postav la Chipereşti, unde intră Bahluiul în Jijia. Produsele fabricii erau reuşite, se fabrica postav felurit, un val de postav a fost trimis chiar sultanului ca peşcheş. Cu toate acestea, turcii, care ştiau „numai bani să ceară”, nu s-au sfiit să-l mazilească.

În a doua domnie în Moldova, Ghica Vodă este numit domn cu sprijinul ruşilor la 26 septembrie 1774, iar învestitura a primit-o la 9 octombrie, când armatele ţarinei nu părăsiseră încă pământul Moldovei. Şi în această domnie el s-a remarcat ca un om chibzuit, se îngrijeşte de cei lipsiţi, reglementează cu precizie lefurile slujbaşilor şi dările ce erau de încasat. Totodată, s-a îngrijit să procure din străinătate cărţi de valoare spre propăşirea ştiinţelor şi artelor. A doua sa domnie este tulburată de răpirea părţii de nord a Moldovei de către austrieci, că „la 1 octombrie 1774 avea loc intrarea trupelor austriece în parte de miazănoapte a ţării”. „Lacomă şi perfidă, Austria cerea Porţii, drept plată pentru ajutorul diplomatic acordat în războiul încheiat prin pacea de la Kuciuc Kainargi, pe lângă suma de bani pe care o primise, şi o rectificare de frontieră în partea de miazănoapte a Moldovei”. Justificarea era stabilirea unei comunicări lesnicioase între Galiţia de curând anexată (de la Polonia în 1772) şi Ardeal. O asemenea cerere nu avea, evident, niciun temei juridic, etic, istoric sau etnic; dându-şi seama de aceasta, Austria se grăbeşte să creeze o stare de fapt; ocupă cu armata regiunea revendicată şi mult încă pe deasupra; sub pretextul unui „cordon” sanitar împotriva bolilor molipsitoare, trupele ajung până la Roman şi Botoşani. Împărăteasa Maria Tereza a Austriei îşi dădea seama foarte bine că se comisese o ticăloşie; la 4 februarie 1775, ea declara: „În afacerile moldoveneşti n-avem deloc dreptate… Mărturisesc că nu ştiu cum o să ieşim din ele, va fi greu să o facem cu cinste şi mă doare că n-o pot spune în cuvinte”. Membrii cabinetului ministerial, având în frunte pe Kaunitz şi pe fiul ei Iosif al II-lea, împingeau din răsputeri la această extindere a hotarelor împărăţiei. Tratativele Austriei cu Poarta s-au întins pe câteva luni, cea dintâi a scos la bătaie sume mari de bani, cumpărându-i prin daruri pe demnitarii turci şi pe mareşalul rus Rumianzow. Referindu-se la acesta din urmă Mihai Eminescu scria: „…În seria de documente istorice publicate de d-l Codrescu se află în volumul VI, corespondenţa boierilor moldoveni şi a mitropolitului Moldovei cu comitele Romanzoff. Citind această corespondenţă, găsim din partea moldovenilor atâta încredere în Rusia şi din partea generalului rusesc atâtea dovezi despre iubire creştinească şi părintească, încât am crede că e peste putinţă ca în ciuda acestei înţelegeri şi strânse legături, Curtea din Viena să izbutească în cestiunea Bucovinei. Un dar de 5000 de galbeni şi o tabacheră de aur împodobită cu briliante a schimbat însă dispoziţiunile părintescului comandant rusesc, şi câteva cuvinte grăite cu greutatea cuvenită au hotărât curtea din St. Petersburg să nu asculte cererea, pe care, împotriva tuturor obiceiurilor şi fără îndoială numai îndemnaţi de agenţii ruseşti, boierii Divanului au cutezat să i-o adreseze. Poarta otomană era învinsă şi nu putea să facă nimic contra pretenţiunilor Austriei; Voievodul Grigorie Ghica era lipsit de sprijinire neîndoioasă şi trebuia să caute de interesele şi de viaţa sa; un cuvânt rostit din partea Rusiei ar fi fost însă destul pentru asigurarea integrităţii Moldovei, şi Rusia, care avea interes de a rosti acest cuvânt şi care, cel puţin indirect, se obligase a-l rosti, Rusia nu l-a rostit”. Grigore Ghica, văzând acest târg ruşinos pe seama pământului Moldovei, protestează vehement împreună cu boierii printr-un memoriu trimis la Istanbul împotriva răpirii ce se plănuia. El spunea că teritoriul ocupat de austrieci întrece în productivitate şi valoare tot restul ţării. Tot în acest memoriu el a ameninţat chiar Poarta că dacă nu este în stare să apere integritatea Moldovei, el va fi nevoit să apeleze la altă putere străină.

Austriecii, deranjaţi de Voievodul incomod, au speculat acele ameninţări şi l-au ponegrit pe Vodă la Poartă că ar fi „spion rus” şi duşman al intereselor Porţii. Demnitarii turci cumpăraţi de austrieci îl suspectau şi ei de ceva vreme ca fiind „omul ruşilor”. La discreditarea lui Ghica în ochii sultanului se mai adaugă şi o tabără ostilă de boieri deranjată de anturajul grecesc al domnului. Aşa s-a ajuns ca, în toamna anului 1777 înlăturarea lui Ghica să fie hotărâtă. Un trimis al sultanului, „prieten” al lui Ghica, a sosit la Iaşi şi, pretextând că e bolnav, rugă pe domn să îl viziteze în timpul nopţii. Deşi familia şi cei din anturajul lui – bănuind ceva suspect – îl sfătuiră pe domn să nu răspundă invitaţiei, Ghica totuşi s-a dus.

Drama uciderii mişeleşti a avut loc în casele Beilicului din Iaşi. Invitat într-o odaie retrasă, unde chipurile zăcea „bolnavul”, în cursul conversaţiei, Ghica a fost sugrumat cu un lanţ de ieniceri şi apoi decapitat la 1/12 octombrie 1777. În aceeaşi zi, respectiv „noapte” – stranie coincidenţă – bucovinenii erau chemaţi să depună la Cernăuţi jurământul de fidelitate faţă de noua stăpânire austriacă care cu această ocazie pregătise băutură şi mâncare din belşug. Capul voievodului a fost pus în saramură, trimis la Istanbul şi atârnat pe poarta saraiului cu învinuirile ce i se aduceau. Trupul său a fost îngropat în pridvorul Bisericii Sf. Spiridon din Iaşi.

Moartea tragică a lui Ghica i-a impresionat adânc pe contemporani, unii din ei au alcătuit şi o istorisire în versuri, circulând ca o baladă populară. Cruntă a fost şi soarta familiei sale, care a fost deposedată de averi şi arestată, unul din dintre fiii săi a fost dus la Istanbul şi decapitat. Jertfa lui Grigore Ghica nu a rămas fără ecou în inimile românilor, el devenind un simbol al năzuinţei românilor pentru întregirea hotarelor ţării; la o sută de ani de la moartea sa, Principatele Române dobândeau prin jertfă independenţa faţă de jugul turcesc (1877), atunci când regele Carol I a dispus ridicarea în Iaşi a unui bust de marmură în cinstea martirului Bucovinei spre a nu se uita de această bucată de pământ strămoşesc, reîntregit la 28 noiembrie 1918 prin unirea Bucovinei cu Patria Mamă. Martor la comemorarea lui Ghica Vodă la Iaşi şi dezvelirea bustului (la 1 oct. 1876) a fost marele nostru poet naţional Mihai Eminescu, care în publicistica sa aduce cuvinte de laudă acestui domn, citând din cronicarii moldoveni amintiţi mai sus.

Referindu-se la răpirea Bucovinei, poetul nostru descrie atitudinea dârză a voievodului prin cuvintele: „Văzând stupul matern al Moldovei întregi vândut austriecilor de către ruşi şi turci chiar, Vodă au protestat, au ameninţat chiar Poarta, încât aceasta, servită ea însăşi de oameni cumpăraţi cu bani de austrieci, au dat contra nobilului domn ordinul de asasinare”. Sau „…urmând cu înţelepciune şi cumpătare binele şi integritatea patriei sale, l-au menţinut cu rară energie personală până la cea din urmă clipă a vieţii sale. Ambasadorul austriac ce era în acea vreme la Constantinopol s-a văzut silit a încredinţa pe cancelarul Kaunitz că, orice tranzacţie s-ar face cu acest voievod, concesiile sale vor fi numai aparente, căci acest caracter nu cedează şi nu se pleacă, el va urmări întotdeauna reîntregirea patriei sale, fie prin război, fie prin diplomaţie; de aceea trebuie înlăturat cu orice preţ. Tot astfel vorbeşte şi despre boieri; ei nu se pot cumpăra cu bani, nici cu titluri, nici cu promisiuni. Să fie constatat că Bucovina era de facto austriacă pe când ambasadorul le scria acestea lui Kaunitz. Trebuia dar nimicit acest om, a cărui tărie de caracter ameninţa pe răpitorul patriei sale, trebuia asasinat în taină, fără zgomot. Şi astfel s-au şi urmat”… „acea neruşinată pălmuire a slăbiciunii şi dezbinării poporului românesc. Şi într-adevăr, ce ruşine mai mare putea să ni se întâmple? După ce ni se luase bucata de pământ unde zac oasele domnilor noştri de la Dragoş până la Petru Rareş, după ce ni se luase vatra strămoşească, începătura domniei şi a neamului moldovenesc şi în care doarme cenuşa lui Alexandru cel Bun, legiuitorul şi părintele ţării, şi al lui Ştefan cel Mare, pavăza creştinătăţii întregi, după ce am pierdut pământul nostru cel mai scump, se asasinează prin influenţa morală a Austriei domnul care a îndrăznit a protesta contra neruşinatei răpiri. Popor român, mari învăţături îţi dă ţie această întâmplare. Dacă fiii tăi ar fi fost uniţi întotdeauna atunci şi pământul tău strămoşesc rămânea unul şi nedespărţit. Dar veacuri de dezbinare neîntreruptă te-au adus la slăbiciune, te-au adus să-ţi vezi ruşinea cu ochii. Nu merge la mormintele domnilor tăi cu sămânţa dezbinării în inimă, ci precum mergi şi te împărtăşeşti cu sângele Mântuitorului, astfel împărtăşeşte-ţi sufletul tău cu reamintirea trecutului; fără patimă, fără ură între fiii aceluiaşi pământ, care oricât de deosebiţi ar fi în păreri, fraţi sunt, fiii aceleiaşi mame sunt…”.

Cinstind jertfa voievodului martir, în curtea bisericii noastre „Sfântul Spiridon“, am ridicat un bust al acestuia realizat de sculptorul Gavril Pohoaţă, cel ce a ornamentat biserica noastră din piatră.

Sfinţirea bustului şi pomenirea voievodului au loc mâine, sâmbătă, de la ora 11, slujba fiind onorată de prezenţa ÎPS Pimen, arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor.

Pr. SORIN-TOADER CLIPA