Este, zic eu, imposibil să mai adaugi vreo trăsătură portretului pe care poeta de la Râşca, Mihaela Grădinariu, i l-a făcut lui Cezar Straton în sprinţara exprimare a versului. Nu mai e nimic de adăugat şi nu pentru că s-ar fi consumat toate cuvintele limbii, ci pentru că cele mai nimerite s-au adunat cu toată graţia pentru a făuri portretul unui ditamai pădurarul şi scriitorul. Cezar uriaşul se mişcă cu îndemânarea şi voiciunea de copil-minune în lumea pe care o domină cu inteligenţă şi, adesea, autoritate. Peniţa sa, dacă-şi mai aminteşte cineva de această sculă, caligrafiază exact şi deplin lămuritor cele ce sunt de spus, de scris cu inepuizabil talent despre lumea asupra căreia s-a oprit să scrie.
N-am atâta har încât să ofer o altă versiune a portretului. Voi remarca doar că talentul său n-a fost adus pe lume prin cezariană, ci a început precum primul chiot al pruncului tocmai sosit printre noi.
N-aş spune că este greu să ţi-l faci prieten şi să te bucuri de prietenia sa. Este mai greu să-i păstrezi prietenia, pentru că nu ştii niciodată când îl cutreieră furtunile de gradul patru sau cinci şi e bine să te fereşti atunci din calea sa. Când răul s-a dus în pustia lui, redevine badea pădurar pe care-l caută şi-l visează muierile de când s-a „inventat” cântecul popular bucovinean. Că, mai departe, „bade-al meu cel pădurar” ştie ce e de făcut, că-i doxa în chestiune. Iar dacă încape în noi ceva invidie, nu ne-ar mai rămâne decât să-i urăm mulţi ani, cu gândul parşiv că de-acum doar peniţa şi gândul mai sunt de el. E mare podul şi-ncap şi alte scule acolo, dar cerneala pentru peniţă şi hârtie de scris, har Domnului, se găsesc pentru ca mintea lui cea roditoare şi harnică să ne bucure şi de-acum încolo cu năzdrăvăniile ei stratoneşti.
Comentarii