Mănăstirea Râşca, o istorie zbuciumată

Mănăstirea Râşca este o mănăstire ortodoxă de călugări, amplasată în comuna Râşca, din judeţul Suceava, sub muntele Pleşu, pe malul drept al pârâului Râşca, la o distanţă de aproximativ 15 kilometri de oraşul Fălticeni.

Hramul vechi al mănăstirii este Sfântul Ierarh Nicolae, iar după 1990 s-a adăugat şi un al doilea hram, Înălţarea Sfintei Cruci, cu ocazia primirii din Grecia a unei părticele din lemnul Sfintei Cruci a Mântuitorului Iisus Hristos. Sfintele slujbe se săvârşesc zilnic în biserica veche a mănăstirii, ctitoria lui Petru Rareş, datând din anul 1542.

Începuturile Mănăstirii Râşca se leagă chiar de începutul istoriei Ţării Moldovei. Astfel, Mănăstirea Râşca a fost numită la începutul ei Bogdăneşti, fiind înfiinţată în mijlocul satului Bogdăneşti, în anul 1359, de către Bogdan I, voievod al Maramureşului şi primul domnitor, întemeietor al Moldovei. Mănăstirea care a purtat atunci numele Bogdăneşti trebuia să slujească drept prima biserică domnească din vecinătatea târgului Baia, atunci întemeiat. Această ctitorie a fost însă atacată şi jefuită în mai multe rânduri de tătari, care au distrus-o în cele din urmă complet, prin foc, în 1510.

Din porunca lui Bogdan cel orb, fiul lui Ştefan cel Mare, biserica a fost rezidită, doar pentru a fi din nou pustiită, de această dată de către oştile turceşti ale lui Soliman Magnificul, care în 1538 au prădat şi devastat şi alte mănăstiri ale Moldovei.

Petru Rareş a refăcut vechea ctitorie în anul 1542, în a treia domnie a sa, strămutând-o într-un loc mai ferit, pe un dâmb, dincolo de râul Râşca, de la care mănăstirea şi-a luat şi numele pe care îl poartă până astăzi.

După mai bine de o jumătate de secol de la construirea sa, între anii 1611-1617, marele vornic al Ţării de Jos, Costea Băcioc, soţia sa, Candachia şi fiica lor, Tudosca (prima soţie a lui Vasile Lupu), a pus la dispoziţie averea sa pentru refacerea complexului mănăstiresc, adăugând vechii biserici (după cum stă scris în inscripţia pusă de el deasupra intrării sudice) un pridvor masiv care a dublat aproape dimensiunile clădirii. Interiorul noii construcţii a fost împărţit prin două arcuri transversale, însoţite de un brâu răsucit, în travee, deasupra celei mai largi înălţându-se, prin mijlocirea unui rând de arcuri oblice, cea de-a doua turlă a bisericii. Cu prilejul acestor lucrări de extindere, a fost refăcută probabil şi turla veche a naosului, schimbându-se radical înfăţişarea bisericii lui Petru Rareş. El a dispus repararea pe cheltuiala sa şi a celorlalte corpuri ale mănăstirii: chiliile şi clopotniţa, precum şi zidul înconjurător.

Pe peretele sudic al pridvorului, deasupra uşii de intrare în biserică, a fost pusă o pisanie cu caractere slavone, având următorul cuprins: „Cu ajutorul Fiului şi cu săvârşirea Sfântului Duh s-a început acest pridvor şi cu stăruinţă s-a zidit în numele Sfântului Ierarh Nicolae, făcătorul de minuni, cu zidirea şi cu ordinul dumnealui Costea Băcioc, mare vornic al Ţării de Jos şi cu principesa Candachia şi s-a început a se zidi în zilele bine credinciosului domnitor Io Constantin Moghilă voievod la anul 1611 iunie 7 zile şi cu voia lui Dumnezeu s-a săvârşit în zilele binecredinciosului domnitor Io Radu Mihnea voievod, la anul 7126 (1618) luna septembrie 30, pentru aceasta rog să vestiţi toate”.

După o perioadă grea, în care a fost supusă mai multor incursiuni de jaf ale tătarilor, în perioada stăreţiei egumenului Calistru Ene (1750-1778), mănăstirea a început să fie refăcută treptat. Biserica a fost reparată în anul 1766, dar nu a mai reuşit să îşi recupereze nici vechiul tezaur al odoarelor cu care fusese înzestrată şi nici vechea arhitectură a clădirilor mănăstireşti, care au fost în cea mai mare parte reconstruite.

Mănăstirea a fost prădată de către turci în anul 1821, „când numai zidul au rămas”. Pe vremea mitropolitului Veniamin Costachi (1803-1842), stareţ fiind arhimandritul Isaia (1821-1842), în perioada 1823-1827, după cum arată şi inscripţia pusă atunci, s-au executat numeroase lucrări de renovare a bisericii. A fost dărâmat zidul despărţitor dintre pronaos şi naos, ferestrele au fost lărgite, fiind întărite cu gratii, intrarea sudică în pridvorul construit de Costea Băcioc a fost zidită, creându-se în schimb alta nouă pe latura vestică, iar vechea pictură a bisericii a fost refăcută. Totodată, s-a ridicat un pridvor mai mic lângă zidul vestic al bisericii şi un proscomidiar la nordul altarului, iar între cele două turle vechi a fost construită o a treia, din lemn. Aceste din urmă adaosuri au fost înlăturate cu prilejul lucrărilor de restaurare a bisericii, care au urmat puternicului incendiu din 1921. De asemenea, el a pus să fie zugrăvite pe peretele nordic al pridvorului tabloul ctitorilor: Petru Rareş şi familia sa, precum şi pe episcopul Macarie.

Tot în timpul egumenului Isaia s-au construit şi actualele chilii, de pe latura sudică, lărgindu-se totodată şi vechea trapeză din 1765.

În perioada Marelui Război pentru Întregirea Neamului (1916-1918), călugării din această mănăstire au mers ca infirmieri pe câmpul de luptă pentru îngrijirea răniţilor, iar chiliile mănăstirii au servit ca spital militar, îngrijit de călugării bătrâni, pentru ca „toţi în acele vremuri grele pentru ţară, ca buni români, să-şi facă datoria” (după cum scrie pe o placă de marmură amplasată pe clădirea bisericii în anul 1931).

În anul 1921, în timpul stareţului Pancratie Fasolă, a avut loc un mare incendiu care a ars acoperişul bisericii, casa de oaspeţi şi chiliile cu întreaga gospodărie, astfel încât mănăstirea era ameninţată cu pustiirea. Din îndemnul şi cu stăruinţa mitropolitului Pimen Georgescu al Moldovei (1909-1934), mănăstirea a fost refăcută între anii 1923-1931 prin munca şi osârdia călugărilor, ajutaţi de popor şi de autorităţi, fiind terminată reconstrucţia celor distruse în anul 1931, în timpul stăreţiei arhimandritului Paisie Cozma.

Noi lucrări de restaurare au avut loc la Mănăstirea Râşca între anii 1965-1968 (în special la turnul clopotniţă şi la zidul de incintă) şi 1972-1991 prin purtarea de grijă a mitropoliţilor Iustin Moisescu şi Teoctist Arăpaşu (deveniţi ulterior patriarhi ai României). Printre monahii care au vieţuit aici sunt de menţionat monahii Antonie Plămădeală (viitor mitropolit al Ardealului) şi Calinic Dumitriu (stareţ al acestei mănăstiri între anii 1990-1991 şi viitor episcop).

După 1989, mănăstirea a început să reînflorească treptat, întâi prin eforturile părintelui stareţ Teofil, apoi ale Preasfinţitului Calinic Botoşăneanul şi, din 1991 până în prezent, ale părintelui stareţ Arhimandrit Mihail Balan.

Astfel, au fost refăcute corpurile de chilii şi stăreţia mănăstirii, adăugându-se şi noi camere la etaj. În 1994 o nouă încercare s-a abătut asupra mănăstirii, izbucnind un incendiu în urma căruia a ars în întregime etajul corpului de chilii, fiind afectată şi magazia cu manuscrise vechi a mănăstirii. Etajul a fost însă refăcut în anul următor.

Prin grija Părintelui Stareţ Mihail Balan, în biserica veche a mănăstirii, datând din timpul lui Petru Rareş, au început lucrările de restaurare a picturii murale. În sfântul altar au fost descoperite scene perfect conservate din pictura lui Stamatellos Kotronas, din secolul al XVI-lea. S-au păstrat totodată şi porţiuni din pictura în ulei, executată la 1830, în timpul stareţului Isaia, aşa încât altarul bisericii Mănăstirii Râşca este acum o părticică de istorie vie a evoluţiei picturii bisericeşti în tradiţia ortodoxă. Se poate observa diferenţa între canonul bizantin, prezent în pictura post-bizantină a lui Stamatellos Kotronas, şi stilul mai realist al picturii de la 1830, pătruns în Moldova pe filiera slavă.

Lucrări şi reparaţii s-au desfăşurat şi în jurul vechii biserici. Astfel, lucrările de drenare a apei pluviale, pentru a împiedica infiltrarea apei la baza bisericii, au scos la iveală oseminte foarte vechi, ale unor călugări îngropaţi de jur-împrejurul bisericii. Este vorba, cel mai probabil, despre călugării ucişi în 1716 de tătari şi în 1821 de turci, în amândouă cazurile mănăstirea fiind complet pustiită. Rămăşiţele celor care au murit ca nişte mucenici, refuzând să fugă şi să se ascundă din calea cotropitorilor păgâni, au fost îngropate o parte sub Proscomidiar, pe latura de nord a altarului, iar altă parte la intrarea în incinta mănăstirii, unde se află o troiţă ridicată în memoria lor.

În prezent, răspunzând chemării Sfântului Ioan de la Râşca şi Secu, de curând canonizat, Părintele Stareţ Mihail a început lucrările de construcţie la Schitul Sfântul Ioan, în pădure, la 11 km de mănăstire, în poiana în care a sihăstrit Sfântul Ioan de la Râşca împreună cu ucenicii săi.

Protos DAVID PENIUC