„Dacă faci binele e de-ajuns”

L-am numit „Bunicul Bucovinei” cât umbra sa, la Rădăuţi, s-a amestecat cu umbra Bogdanei bătrâne numită „Bunica Moldovei”. În acel timp, în vorbire, învederam vieţuirea „omului plecat de jos, din prea umila, dar atât de nobila lume ţărănească”, înzestrat cu virtuţile unei „albine ce nu ostoieşte să culeagă mierea sortită altora spre dedulcire”. Acum nu mai vorbim despre vieţuire ci despre viaţa aşezată şi desfăşurată în infinitatea luminii, plină de sfinţenia dobândită în timp, prefigurată de acest „pământean ales” în „darul simplităţii şi cuviinţei mediului ţărănesc din care provenea” (Gr. Ilisei). Vorbim despre Gherasim Cucoşel Putneanul, ierarhul cel bun.

Am cunoscut îndeaproape doi ierarhi: pe Bartolomeu Anania, scriitorul, excelând prin Înţelepciune, şi pe Gherasim Putneanul, păstorul, excelând prin Cuminţenie – două nume slăvite încrustate în memoria Istoriei.

Gherasim Cucoşel Putneanul (n. la 30 mai 1924 în satul Bogdăneşti, Suceava) a avut vocaţie monastică încă din anii copilăriei şi poate că din această pricină a rămas toată viaţa monah, credincios voturilor tagmei, în aşa măsură încât nu a pierdut nimic din dimensiunile smereniei nefăţarnice, nici când i s-a încredinţat omoforul arhieriei. Dintru început a înţeles strălucirea rangului ca pe o poleială de aur pe un vas de lut, nu ca pe o armătură care blindează un trup de despot.

Repet ce am mai spus: „Sinodul Bisericii Ortodoxe Române, chemându-l, nu a ales dintre călugări un academician, ci pe unul care a avut întotdeauna sub odăjdiile arhieriei cămaşa ţăranilor de-acasă, un păstor care nu «a legat niciodată», ci «a dezlegat» întotdeauna, precum părinţii pustiei, ştiind că în orice împrejurare mila lui Dumnezeu întrece dreptatea.

Isprăvile sale sunt consemnate de locurile prin care a trecut: Neamţ şi Putna, Arad, Buzău şi Rădăuţi, Mănăstirea Cămârzani şi în cărţile sale de îndrumare şi confesiuni.

Bunic sfătos, de-o neverosimilă bunătate şi blândeţe – în copilul de crin ce se străvedea în chipul său, era licăr de Rai, pregustare de lumină înveşnicită. În cuvântul lui era muzica odihnitoare a unei prisăci, reveria unui amurg trandafiriu strecurat prin cetinile vecerniei, scăpărătura unei poteci pentru cei încrezători în „terapia destinului” (V. Andru). Nu s-a numărat între „iubitorii de praznice”, nici între numărătorii de arginţi; ospăţul său regal a fost liturghia oficiată zilnic, literatura lui a fost „Plângerile” lui Efrem Sirul, muzica lui a fost nu numai cea psaltică, ci şi tulburătoarea „Baladă” a lui Ciprian Porumbescu, iar din folclorul nostru adevărat câteva cântece bătrâne i-au mângâiat inima.

A iubit Biserica cu devoţiunea Sfântului Nicolae şi a temerarilor Sinoadelor ecumenice, a înălţat şi vegheat Putna ca un pârcălab de nădejde din anturajul Voievodului Mare; a preţuit învăţătorii, cărturarii şi slujitorii artelor care, în odaia modestă de la Rădăuţi, au găsit „o mină de aur”, „un om preocupat de restaurarea spiritului nobil în cultură” (N. Cojocaru). A fost un exemplar patristic în apostolatul căruia prioritatea a avut-o Adevărul, aşa cum drept rosteşte unul dintre notabilii săi descendenţi spirituali, arhimandritul Melchisedec, a cărui slujire e aprinsă din aura Cuminţeniei „bunului părinte” care a făcut din Putna „o şcoală de patriotism”, vieţuind şi sfârşind în răbdare – ca „om al ordinii şi disciplinei” – constant în credinţa că „suferinţa îndumnezeieşte”.

Acestea toate înscrise într-un medalion modest evidenţiază un profil demn nu numai de un loc într-un dicţionar, ci şi într-un Calendar-iconostas cu personalităţi fără de care nu am putea vorbi despre statornicia şi durabilitatea unui neam.

Episcopul Gherasim Cucoşel Putneanul, parcurgând orizontul deprins din pragul casei părinteşti, ucenic la moşnegi cu chip de icoană, rezemat în toiagul pribeagului care a devenit cârjă episcopală, căutător de miere în drumul pelinului, în tinereţe a înţeles că între neputinţe nu-i alta mai mare decât a nu putea iubi – chiar şi când ai putere, dar n-ai dreptate. Iar la senectute, când „orânduielile noi le-au stricat pe cele vechi şi bune”, a descoperit un adevăr simplu şi mântuitor rezumat într-o expresie pedagogică de învăţător smerit: „Dacă eşti bun, e de ajuns”. Statornicit pe această creastă a cunoaşterii, bulgărele său de humă s-a aşezat în Bucurie.

Gherasim Putneanul, dincolo de pilda vieţuirii sale de neuitat şi de urmat, ne-a demonstrat că sfinţenia e posibilă şi pentru aceasta nu trebuie să fii nici smochin sterp, nici pom năruit de roade.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariul dvs.

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: