Poporul român, prin grija, ajutorul şi mila lui Dumnezeu, a străbătut un lung drum în multimilenara sa existenţă, un drum străjuit de cârmuitori care şi-au apărat ţara cu spada duhului creştin şi cu sabia în mână, ajutaţi de curteni şi răzeşi, gospodari răbdători, care aveau o aprinsă credinţă şi nădejde în ajutorul Domnului Iisus Hristos.
În acest spaţiu, unde moştenirea bizantină avea să devină un reper, un model aulic pentru arta religioasă, pentru muzica liturgică, pentru nomocanoane şi pentru cronici, nu puţine sunt mărturiile care dovedesc că drumul septentrional menit să lege fostul Bizanţ de noile suveranităţi importante ale Europei răsăritene trecea prin acel loc în care aveau să rămână, aşa după cum spunea marele poet, „în umbră sfântă / Basarabi şi voi Muşatini/ descălecători de ţară dătători de legi şi datini”.
Printre aceşti cârmuitori, un loc aparte îl ocupă Sfântul voievod Neagoe Basarab, cel pe care poetul grec Maximos Trivalis îl numea „divinul” şi îl aşeza tocmai în palatele Olimpului, căruia Al. Piru îi lăuda “dragostea pentru cultură şi rafinament artistic”, şi pe care N. Iorga îl numea „domn cu apucături împărăteşti şi domn cu atâta dor de frumuseţe, cum nu mai avusesem altul înainte de dânsul”, ctitorul complexului monahal şi al bisericii-monument din Curtea de Argeş (1517). El este cel ce, pe lângă multe alte ctitorii, a reedificat biserica de la Argeş, care era căzută în ruină, „ca sa nu fie spre batjocură limbilor străine”. Reprezentările de pe faţada exterioară a bisericii prevestesc – înainte de apariţia reformei protestante – pictura exterioară moldovenească şi inaugurează, după cum afirmă Sorin Ulea şi Paul Chihaia, o viziune militantă unitară a românilor ortodocşi în lupta împotriva turcilor.
Faptul că la început de iulie, când ne-am adus aminte că a Apus Soarele Moldovei, a avut loc o şedinţă festivă a Academiei Române, cel mai înalt for ştiinţific al ţării, închinată împlinirii a 500 de ani de la sfinţirea bisericii Mănăstirii Argeşului, una dintre minunile arhitecturale ale sud-estului european, dovedeşte încă odată că ştim să ne preţuim şi să ne respectăm istoria aşa cum se cuvine. Vorbim acum despre o semnificaţie spirituală profundă, anticipată deja în vechea legendă a Meşterului Manole, şi anume că o elevaţie artistică, aici în sensul de capodoperă arhitecturală, se realizează prin talent şi sacrificiu.
Oare ce l-a îndemnat pe Sf. Voievod Neagoe Basarab să înalţe această biserică? Răspunsul este uşor de găsit şi anume „înălţarea spirituală a omului, prin rugăciune, şi pregătirea lui pentru mutaţia pascală definitivă de la viaţă pământească trecătoare la viaţa cerească eternă”, acesta a fost motivul ce l-a îndemnat pe „domnul culturii româneşti” cum îl numea pe Sf. Voievod Neagoe Basarab vrednicul de pomenire mitropolit Antonie Plămădeală.
Un mare ctitor, un mare om care „nu numai creştinilor fu bun, ci şi păgânilor, şi fu tuturor tată milostiv, asemănându-se Domnului ceresc, care străluceşte soarele sau şi ploaia şi peste cei buni şi peste cei răi, cum arată Sfânta Evanghelie” aşa cum afirma în cuvântul rostit la Academia Română Î.P.S. Calinic, Arhiepiscop al Argeşului şi Muscelului.
Se ştie că în tinereţe Neagoe Basarab a fost la studii în Italia şi la Constantinopol. La Constantinopol, sultanul Baiazid al II-lea avea să îi încredinţeze administrarea construcţiei unei moschei, sarcină de care el s-a achitat strălucit. Constructorul-şef al moscheii a fost un oarecare Manoli din Niaesia, care apare, astfel, alăturat de Neagoe Basarab. Se pare că Manoli era armean, astfel explicându-se anumite elemente de arhitectură armeană şi georgiană din construcţia Mănăstirii Curtea de Argeş. La construirea monumentului s-a folosit, pe lângă calcar de Albeşti, şi marmură adusă tocmai din arhipelagul grecesc. Pentru mulţi dintre cei ce vizitează astăzi biserica un lucru greu de acceptat şi încă destul de puţin cunoscut a fost evidenţiat de marele istoric, arheolog, epigrafist şi folclorist român din secolul al XIX-lea, Grigore G. Tocilescu, care a spus că a identificat pe cărămida cheii de boltă, scris cu caractere osmane, numele lui Allah, dar, aşa cum se ştie, din nefericire nu avem imagini cu această cărămidă şi, mai ales, nu ştim ce s-a întâmplat cu ea după reconstruire.
Biserica Mănăstirii Curtea de Argeş este cu adevărat o corabie a mântuirii care a străbătut valurile adesea învolburate ale istoriei, această biserică rămânând permanent „un simbol major al credinţei şi spiritualităţii, al creativităţii şi demnităţii poporului român. Să o preţuim ca pe o carte de identitate a sufletului românească” după cum a spus Preafericitul Părinte Patriarh Daniel în mesajul adresat cu prilejul Sesiunii comemorative a Academiei Române dedicată împlinirii a 500 de ani de la întemeierea Mănăstirii Argeşului.
Să ne bucurăm în acest an şi să cinstim cum se cuvine ctitorii şi binefăcătorii acestui sfânt locaş despre care se vor mai scrie încă mii de pagini pentru că este un simbol pentru românitatea şi europenitatea civilizaţiei noastre.
Comentarii