Vorbitorii limbii române nu se pot plânge că vorbele acesteia consacrate sentimentelor şi atitudinilor negative ar fi neîndestulătoare. Mai vechilor duşmănie (din duşman; atestat la Neculce; de origine turcă), vrăjmăşie (din vrăjmaş; atestat pe la 1421; cu etimologie nesigură), pizmă (atestat la Dosoftei; din slavul pizma), pică (popular; atestat pe la mijlocul secolului al XIX-lea; din germ. Pike) etc., li s-au adăugat, în timp, împrumuturi mai noi, precum ostilitate (fr. hostilité), ranchiună (fr. rancune) şi multe altele.
Şi totuşi, de parcă n-ar fi fost de ajuns (ori pentru că, în lume, răul are mijloacele şi sferele lui de influenţă şi expansiune), cam în ultimul deceniu a mai apărut şi a proliferat un nou termen, de origine engleză, cum era de aşteptat: hater (pronunţat, aproximativ, heităr), de la care, după procedee neaoş româneşti, s-au format subst. hatereală şi verbul a hateri.
Precizând că dicţionarele, în afară de unul on-line (Urban Dictionary), deschis generos noutăţilor (inclusiv celor propuse de lumea interlopă), nu au înregistrat aceste „contribuţii” lexicale din orizontul semantic marcat de fiere şi venin, trebuie, de asemenea, menţionat că scurta istorie a termenului principal şi a derivatelor sale este legată de comunicarea pe internet (cu deosebire pe reţelele de socializare), de unde s-a pripăşit, apoi, şi în mass-media.
Chiar dacă este cunoscut, vom aminti că punctul de plecare este englezescul hate – pronunţat heit; „a urî, a detesta (pe cineva); a avea aversiune pentru (ceva)” – de la care s-a ajuns, cu sufixul obişnuit, la hater („cel care urăşte”); în limba română, acesta a fost preluat ca atare, devenind etichetă pentru o persoană negativistă, care nu se poate bucura de reuşitele altora, pentru mâniosul de serviciu, pentru cel care caută şi reproşează, intransigent sau cu rea-credinţă, defecte umane personalizate ş.a.m.d. Categoria a fost, mai ales pe bloguri, analizată şi psihanalizată, haterii fiind înseriaţi uneori, date fiind manifestările lor ce frizează câteodată „teroarea virtuală”, alături de postaci (cuvânt destul de răspândit, denumindu-i pe cei înclinaţi să posteze comentarii critice nedrepte, partizane, din proprie iniţiativă sau cu finanţare din partea unor persoane interesate) şi de troli (troll – pitic ce bântuie prin păduri şi munţi întruchipând forţele rele ale naturii; în acest caz, anonim ascuns după nume false sau porecle pentru a semăna vrajbă şi a genera gâlceavă pe internet).
Vizaţi şi în afara mediului virtual, haterii şi hatereala devin subiecte de comentarii publicistice cu trimitere în lumea reală a presei ori a politicii, cum au constatat cei care au accesat gandul.info din 3 mai 2017, unde Liviu Mihaiu, referindu-se la „un top al celor mai mari hateri din România”, îi plasează pe câte unul din primele cinci locuri pe un ziarist şi europarlamentar (căruia i-am inventariat recent abaterile dintr-un singur articol de la norme ale ortografiei şi gramaticii), fiindcă sugera, cu o ură viscerală, scoaterea „chiar şi ilegală” a unui partid politic de stânga de pe eşichierul politic, şi pe un fost preşedinte al României, „pentru întreaga carieră”.
Ortografic, este de atras atenţia că scrierea formelor derivate prin declinarea lui hater ori conjugarea lui a hateri nu presupun niciodată apelul la cratimă, variante ca hater-ul, pl. hater-ii (am întâlnit şi hibridul hateri-i) fiind neconforme cu cerinţa academică. Dar despre regula care se aplică, în această privinţă, în cazul unor asemenea împrumuturi, în altă buchiseală, special dedicată
Comentarii