Românii au talent

(Întâmplări, mai mult sau mai puţin, ciudate)

Prin rândurile care urmează doresc să vă povestesc anumite întâmplări petrecute în timp ce făceam cumpărături şi care par ciudate dacă nu ar fi de-a dreptul supărătoare, iritante, frustrante dar şi păguboase. Trist, dar adevărat…

Astfel, într-una din zile, pe când eram la cumpărături într-un mare market, pe lista noastră, făcută din timp, trecusem şi nişte măsline. Mie îmi plac acele măsline mari, negre şi fără sâmburi. Ajunşi la vitrina în care erau expuse fel de fel de sortimente din acest produs, am rugat-o pe tânăra care era de serviciu să ne servească şi pe noi cu acel fel de măsline care îmi plăcea mie. Foarte tânăra şi foarte serioasa persoană m-a întrebat: „Doriţi măsline adevărate? Sau…”. Nedumerită, pe moment m-am blocat. Atunci aceasta a repetat întrebarea: „Doriţi măsline adevărate? Sau…”. Revenindu-mi din surpriză am întrebat-o la rândul meu: „Cum adică, nu toate măslinele sunt adevărate? Aveţi şi măsline sintetice sau ce fel?”. Nu mi-a răspuns la întrebare, dar foarte serioasă mi-a spus pe un ton ce nu admitea replică: „Aşteptaţi cinci minute!”. Şi a pornit către nu ştiu unde. Eu şi soţul meu ne-am uitat nedumeriţi unul la altul, iar prin gând mi-au trecut fel de fel de întrebări: Unde o fi plecat tânăra? S-o fi dus să ne reclame la vreun şef? Dar pentru ce? Sau poate avea nevoie la toaletă? Am hotărât să ne continuăm aprovizionarea de la raioanele alăturate şi să revenim când se va întoarce tânăra de la măsline. Aşa am şi făcut, am mai pus câte ceva în coş apoi ne-am întors pentru… măsline. Tânăra, cu faţa întunecată de supărare, comenta foarte nervoasă cu cealaltă angajată ceva mai în vârstă, care îi ţinea isonul. Ne-am apropiat, şi pentru că aceasta ne arunca priviri piezişe, am întrebat ce s-a întâmplat. „Păi, dacă v-am spus să aşteptaţi, trebuia să aşteptaţi!” ne-a explicat cea mai în vârstă, pe un ton de arţag. În sfârşit, trec peste discuţia deloc plăcută care s-a purtat în marginea nerespectării indicaţiei şi mă reîntorc la subiectul măslinelor „adevărate”. „Vă rog să mă lămuriţi cum este cu măslinele adevărate?” Atunci tânăra, cumva pe un ton de taină, ne-a spus: „Doar astea verzi sunt adevărate, celelalte sunt vopsite!”. Am rămas total interzisă. M-am întrebat în gând cine, Dumnezeule, poate vopsi toate măslinele din lumea întreagă? Totuşi, întrebările mele cereau un răspuns. Am încercat, prin logică, să mi-l dau singură. De când mă ştiu, de copil, întotdeauna măslinele cumpărate de mama au fost negre, iar în magazine acestea stăteau în butoaie mari, înecate în saramură şi erau negre. Atunci m-am gândit că poate culoarea neagră o căpătau printr-un proces natural stând în acea saramură. Măslinele verzi au apărut la noi prin anii ’70, în borcane de 400 de grame, şi în loc de sâmburi erau umplute cu bucăţele de gogoşar sau migdale. Preţul destul de piperat nu ne permitea să ne apropiem prea des de acestea. Pentru noi accesibile erau măslinele negre, negre.

Vă rog pe dumneavoastră, cititorii, dacă puteţi, lămuriţi-mă şi pe mine cum este cu măslinele vopsite? Oare eu ce am cumpărat?

Într-o altă zi, la un alt market, aşteptam la rând pentru a cumpăra pâine, pentru că, tocmai atunci, o doamnă în halat îndoielnic de curat, lua pâinea din navetele de plastic şi o punea în rafturi. A terminat repede, a stivuit navetele acelea îmbâcsite cu făină, praf şi urme de mâini şi le-a împins cu piciorul mai departe de aria sa de activitate. A făcut toate acestea purtându-se „fără mănuşi”, apoi, cu aceleaşi mâini, căci nu avea altele de schimb, cu care adunase navetele murdare de atâta întrebuinţare, dorea acum să mă servească şi pe mine cu pâinea noastră „cea de toate zilele”; şi tot fără mănuşi. La întrebarea mea dacă nu ar trebui să-şi spele mâinile, mi-a răspuns că nu, pentru că are metoda ei de a proceda. Şi, repet, cu aceleaşi mâini nespălate a apucat un sul cu pungi de plastic, a rupt una, cu o mână o ţinea, iar cu cealaltă a întors-o spre în afară, apucând pâinea şi apoi trăgând punga peste ea. Foarte satisfăcută de „uimitoarea” sa metodă, ne-a întins pâinea. Deşi în sinea mea fierbeam de indignare, pentru a nu atrage asupra mea atenţia celor ce aşteptau să fie serviţi, am luat pâinea, am pus-o în sacoşa mea specială pentru pâine, am plătit şi am plecat hotărâtă să nu mai cumpăr pâine din acel market.

Pâinea este, aşa cum bine spune rugăciunea, „cea de toate zilele”, dar ea nu poate fi spălată sau curăţată. Este drept că am văzut-o în fel de fel de situaţii: stând supărată într-o sacoşă peste nişte cartofi, strivită de portbagajul unei biciclete, pe o traistă plină cu de toate, la subraţul cuiva… Mă rog, fiecare are dreptul să o păstreze şi să o consume după propria-i voinţă. Dar mie îmi place să mă respect şi să respect acest aliment de bază păstrându-l într-o sacoşă destinată doar acestuia, în care nu-şi mai are locul şi altceva. Însă un magazin de firmă trebuie, în primul rând, să respecte normele sanitare de igienă a alimentelor pentru a nu crea situaţii neplăcute. Totodată, atrag şi atenţia celor de la Protecţia Consumatorului, rugându-i să mai treacă şi pe la acest raion cu pâinea noastră cea de toate zilele şi să participe astfel la diminuarea bolilor digestive transmise prin acest mod de deservire a populaţiei, care se mai numesc şi „bolile mâinilor murdare”.

Aceasta nu prea este o întâmplare ciudată, ci mai curând a devenit o obişnuinţă, mai ales în ultima perioadă.

Eram la un supermarket pentru aprovizionarea lunară a familiei cu fel de fel. Căruciorul era deja plin, cu vârf, când am ajuns la raionul de cosmetice de unde, pe lângă altele, îmi cumpăr, de obicei, şi flaconul cu parfumul meu preferat. Deja obosită, cu ochii împăienjeniţi de la privitul atâtor etichete divers colorate şi cititul indicaţiilor, am întins maşinal mâna, am luat dintre celelalte multe, aşezate pe raft, cutia în care este ambalat parfumul şi am aşezat-o în cărucior, peste celelalte cumpărături. Ne-am aşezat la rând la casă. Ştiţi cum e! Trebuie să înşiri cât mai eficient şi rapid cumpărăturile pe bandă, pentru că după tine aşteaptă alţii, la fel de grăbiţi şi obosiţi ca şi tine. Iată-ne, în sfârşit, ajunşi acasă la noi, unde umplem scaunele, ba chiar şi masa cu sacoşe, sacoşe burduşite cu cumpărături. Ne schimbăm hainele şi începem să le distribuim pe fiecare la locul cuvenit. După ce ne-am liniştit, deodată, îmi aduc aminte de parfumul meu. Nu ştiu de ce! Poate că nu-l dusesem la locul obişnuit? Sau poate un presentiment. Nu ştiu. Îl întreb pe soţul meu dacă l-a văzut şi unde l-a pus. Cum el mi-a răspuns că l-a dus în dulăpiorul de la baie, unde, de fapt, nu era locul lui, am mers şi l-am luat. În acel moment mi-am dat seama că îi lipseşte ultimul ambalaj, cel din celofan, care îl şi sigilează. Am desfăcut repede cutia de carton şi am scos flaconul. Surpriză! Mare surpriză: flaconul era gol! Atunci mi-a scăpat un hohot de râs nervos, am pus flaconul la loc în cutie şi i-am dat drumul în coşul de gunoi.

Fiul meu m-a întrebat cum este posibil să se întâmple aşa ceva. Imaginaţia mea a funcţionat urgent şi am compus următorul scenariu: O persoană, căreia, ca şi mie, îi place parfumul respectiv, după ce l-a folosit a pus flaconul gol înapoi în cutia pe care o păstrase în acest scop, fără ambalajul de celofan. Şi, cumva, l-a strecurat pe raft alături de celelalte luând altul perfect ambalat, intact, nefiind observată de cei din jur, preocupaţi de cumpărăturile lor. Iar cineva ca mine, neatentă, l-a luat şi l-a plătit pentru a-l arunca direct la coş. Atunci, fiul meu, a rostit: „Mamă, ştii, românii chiar au talent!”. Trist, dar adevărat…

Dragi cititori, nu fiţi prea surprinşi! Sunt convinsă că şi dumneavoastră aţi trăit astfel de întâmplări ciudate şi tot mai frecvente, pentru că, într-adevăr: Românii au talent.

C. Udişteanu,

Fălticeni