Se vor împlini, nu peste multă vreme, 100 (una sută) de ani – ne atrage atenţia venerabilul Eugen Dimitriu în Cuvântul autorului la recentissima sa apariţie editorială – de când Românii au izbutit, după veacuri de aşteptări, să-şi vadă idealul (o vreme doar intuit şi, apoi, conştientizat din ce în ce mai acut) ajuns la stadiul de împlinire inexorabilă, la 1 Decembrie 1918. În mod sigur, atunci, pe cerul românităţii s-a aprins o stea în care a bătut, şi pentru neamul românesc, ora astrală a imperativului „Acum ori niciodată!”. Era ora dreptăţii pentru un neam înzestrat – dacă nu cu alte virtuţi sublime, exacerbate de unii entuziaşti cu lipsă de lichid de frână la mecanismul gândirii (vezi protocronismul ilimitat) – cu harul răbdării izbăvitoare, temeluită de/pe conştiinţe ziditoare: adevăratele noastre elite, jertfelnice până la urmă, dar cu efecte benefice durative cel puţin la scară naţională.
Fără îndoială, acest moment de dimensiuni cosmice pentru destinul naţiunii româneşti va trebui sărbătorit în condiţii concordante cu importanţa sa intrinsecă şi cu semnificaţiile sale geopolitice, de anvergură cel puţin europeană… Asta, vezi bine, numai dacă are să ne dea voie „Madam Comunitate” (vorba lui Ianche, evreul hâtru din Tache, Ianche şi Cadâr, piesa de teatru nemuritoare a lui Victor Ion Popa). Căci, fără „sacra” învoire de la Înalta Poartă Bruxelleză, ce poate pentru ca să facă o ţară ca România noastră, o biată colonie plină de hoţi şi de proşti care se-nghesuie avan s-o facă pe deştepţii de vreo 25 de ani încoace? Cu sau fără această înaltă învoire („Revoluţie cu voie de la poliţie!”, după expresia lui Nenea Iancu sau, mai exact, „Monitorizată de Securitate”, cum ar putea pentru ca să zică istoricul col. (r.) Mihai Iacobescu, dacă s-ar scăpa vreodată să mai spună şi adevărul), deja au început să-şi facă apariţia unele semnale conform cărora, la nivel de Românie naivă (atâta câtă a mai rămas), există opţiuni pentru sărbătorirea Marii Uniri în condiţii de firească decenţă şi hotărâtă autonomie de gândire şi simţire, aşa cum glăsuiesc, de pildă, versurile lui Andrei Bârseanu folosite de Ciprian Porumbescu pentru nemuritorul său (şi al nostru!) cântec, intitulat Imnul unirii: „Pe-al nostru steag e scris Unire,/Unire-n cuget şi-n simţiri”, imn care nu ştiu de ce şi cât să mai aşteptăm până să-l vedem adoptat, oficial, aşa cum mi se pare normal, drept Imn de Stat al României, căci imperativul Deşteaptă-te Române se vede bine că nu are cum să aibă aderenţă la capetele noastre! Pe câtă vreme idealul Unirii, o dovedesc fraţii noştri români din Basarabia (tot ei!), este încă viu şi de ardentă actualitate.
Aşadar, unul dintre (re)cunoscuţii „naivi” incurabili (oare câţi vom mai fi fiind?), Bădiţa Eugen Dimitriu, care şi-a consumat întreaga existenţă tot adunând şi descifrând „hârţoage” (de unde şi cognomenul său de „Venerabil Hârţogar”) spre a extrage dintrînsele cine ştie ce semne şi înţelesuri utile pentru el şi mai ales pentru semenii săi (fireşte că nu ne referim, aici şi acum, la acei nemernici ticăloşi care l-au jefuit pe „Bădia” cu sfruntată neobrăzare), ne pune la îndemână (în premieră naţională, dacă nu ne înşelăm noi), ca pe o emoţionantă surpriză, dovada că în sufletele unora dintre noi mai sălăşluiesc rezerve de patriotism – cer „scuze” (b)elitiştilor pentru care cuvinte de acest fel începuseră să pută – sincer, autentic şi necesar. Ea se prezintă sub înfăţişarea unei cărţi de 155 de pagini, format academic, intitulată Eroi fălticeneni în Primul Război Mondial şi a apărut, foarte recent, la Editura Lidana, Suceava, cu o caldă, ba chiar, se poate zice, fără a exagera, cuceritoare prefaţă (Pledoarie pentru neuitare), semnată de fosta noastră colegă într-ale muzeografiei, prof. univ. dr. Elena Brânduşa Steiciuc.
Cartea cuprinde 42 de medalioane privind tot atâtea personalităţi culturale de diferite anverguri (de la Eugen Lovinescu, Aurel Băeşu, Alexandru Alger, Virgil Tempeanu, Vasile Ciurea, Gheorghe Fira, Leon Mrejeru, Vasile Savel, George Stino, Gabriel Tatos etc. şi până la pleiada de învăţători din detaşamentul de elită, supranumit „Leii lui Haret”, din care ni se impun: Neculai Stoleru, Gheorghe Rădăşanu, Vasile Tomegea, o adevărată sfântă treime a învăţătorimii fălticenene, şi câţi alţii nemaiştiuţi, căci doar denominaţia „eroul necunoscut” nu-i o simplă vorbă-n vânt! Resimţim, trebuie să o spunem, absenţa unui medalion destinat lui Mihail Sadoveanu care, se ştie, a fost implicat în Războiul Reîntregirii ca ziarist militar. Probabil că fişa sa se va fi rătăcit, căci autorul cărţii are pentru Ceahlăul literaturii române un adevărat cult, iar eu sunt unul care poate depune mărturie credibilă în acest sens.
Desigur, fişa fiecărui erou fălticenean este agrementată cu informaţii şi date privind personalitatea intelectuală şi morală a „împricinatului”, cu citate din diverse surse bibliografice (publice sau/ şi private) colectate nu fără dificultăţi de autor în măsura posibilităţilor restrânse pe care şi le-a putut procura, citate pe care le-am fi vrut cât mai numeroase, dacă era cu putinţă, dovadă că astfel de cărţi sunt nu numai interesante, dar, în acelaşi timp, şi trebuitoare sufletului nostru… însetat de informaţii despre chipurile şi faptele de bravură ale înaintaşilor care s-au jertfit pe altarul patriei, având în faţa ochilor minţii şi ai sufletului lor icoana viitoare a ţării şi, implicit, a neamului românesc. Toate cele 42 de eseuri biobibliografice care dau substanţă conţinutului acestei cărţi se constituie în tot atâtea oglinzi ale unor modele resimţite ca strict necesare în momentul de faţă pentru consolidarea spirituală, pentru întărirea caracterelor oscilante şi chiar, mai ales, a celor lunecate deja pe pante care duc în hăul pierderii identităţii de sine, când ne lăsăm seduşi de o propagandă integraţionist-comunitară fără discuţie (deghizat) pluriinteresată. Asta, ca să nu mai vorbim de propriile noastre provocări declanşate de către reprezentanţii noştri ajunşi esenţiali pe bază de sufragiu naţional!
Dintre multele valenţe ale cărţii nu putem să nu menţionăm şi valoarea ilustraţiilor, destul de numeroase, dar parcă încă nu destule, pe care autorul le-a dobândit printr-un asiduu efort de depistare şi persuasiune, ilustraţii care, cel puţin unele dintre ele, suferă la capitolul claritatea reproducerii. Observaţia aceasta este cu atât mai justificată cu cât ilustraţiile au şi o valoare documentară în sine, pe lângă aceea de „anexă” a textului auctorial.
Oricum, şi această carte cu care „cronicarul Fălticenilor” este primul care ne bucură, cel puţin pe noi, sucevenii, în pragul unei atât de mari şi importante aniversări, aşteptate a se desfăşura în acord cu visele şi doleanţele românităţii, dincolo de meritele personale pe care şi le-ar putea aroga (perfect justificat) venerabilul autor, rămâne, cel puţin din punctul nostru de vedere, o dovadă de necontestat că Sărbătoarea Centenarului Marii Uniri de la 1918 face parte din însăşi raţiunea noastră de a fi, ca români, sub soarele umanităţii destinat să ne lumineze pe toţi.
NICOLAE CÂRLAN
Comentarii