Într-o vreme în care se face adeseori presă pe seama comunicatelor sau conferinţelor specifice, în care semnatarul sau organizatorul îşi prezintă punctul de vedere iar meseriaşul într-ale scrisului consemnează doar, fără a-l hărţui pe responsabil până acesta este silit să se apropie cât mai mult de adevăr, nu este prea de mirare că este luat de bun un rechizitoriu, iar concluziile acestuia – prezentate drept adevăr. Rareori meseriaşul cu pixul în mână se îndoieşte de acuzaţiile aduse de procurori sau îşi avertizează măcar cititorul că acuzaţiile aparţin procurorului şi că, până la sentinţa finală a instanţei, cel acuzat se bucură de civilizata prezumţie de nevinovăţie. S-a ajuns până acolo încât autori ai unor asemenea articole par a-şi fi asumat concluziile puse de anchetatori, transformându-se în avocaţi jubilaţi ai avocaţilor statului – procurorii.
Un mental tipic vremii comuniste şi mai ales celei vremelnice (dar temeinice) ocupaţii sovietice, când acuzatorul poporului era inflexibil, el fiind în realitate cel ce stabilea încă din stadiul întocmirii dosarului o sentinţă consfinţită în final de judecător!
Aşa s-a întâmplat şi cu „dosarul Tamara”, în care completul de judecată de la Tribunalul Bistriţa-Năsăud şi-a asumat în totalitate „sentinţele” dosarului întocmit de DNA Suceava. A organizat Tribunalul şi audieri proprii, între alţii fiind chemat şi liderul PSD de atunci, Gavril Mîrza, martor în ce mă priveşte. Nicio iotă din ce a afirmat cel pe lângă care aş fi traficat influenţa în favoarea Tamarei nu a ajuns în concluziile Tribunalului de parcă nici n-ar fi fost audiat! (De altfel, avocatul meu de la Cluj m-a întrebat în mod serios dacă a fost chemat vreun martor în ce mă priveşte, pentru că nu reieşea din sentinţa Tribunalului că opinia unui personaj-cheie ar fi fost măcar consemnată, nicidecum luată în vreun fel în seamă).
Să ne întoarcem însă la „meseriaşii” din presă. Cine reciteşte articolele în care am devenit subiectul nr. 1 va regăsi şi astăzi tonul plin de jubilaţie cu care aceşti cetăţeni interpretau textele ce reproduceau convorbirile interceptate (va fi interesant să aflăm cum au ajuns în posesia lor aceste texte), dovedind concret că asemenea texte suportă varii interpretări şi că doar probe suplimentare pot confirma o aserţiune sau alta. Dar în dosar nu există astfel de probe. Şi nici „cetăţenii” nu le-au adus, în cazul în care ancheta lor ar fi confirmat-o pe cea a procurorului. Nu au făcut decât să-şi însuşească un text, ale cărui concluzii le-au îngroşat. Nicio secundă nu s-au gândit la prezumţia de nevinovăţie, la faptul că fac publice lucruri pe care nu le-au verificat din toate sursele la care „ştiinţa” presei cere să se facă apel.
Nişte copişti. Iar articolele (copy text, în limbaj modern) – purtând preţioasele lor semnături – nişte „tezuţe de doctorat”, jalnic plagiate după o realitate plagiată. Sau, cum a constatat judecătorul, bizuindu-se pe „fapta care nu există”.
Dar, vorba unui inginer din tagma ziariştilor, e un subiect de presă, nu? Aşa că luăm de bună cercetarea procurorului şi-i conferim aura adevărului, făcând praf demnitatea şi onoarea victimei, fără ca autoritatea profesională a acestor veritabili scuipători de chelie să se jeneze cât de puţin. Tot atât de puţin câtă jenă au avut când şi-au pus semnătura „autentificatoare” peste un rechizitoriu netrecut prin cenzura completului de judecată.
Nişte „profesionişti”. Care astăzi nu-şi pun cenuşă în cap, ci doar consemnează sec că „eroul” lor negativ a fost achitat. Doar n-or să scrie o pagină de ziar despre faptele care nu există, Doamne fereşte! Nu stă în caracterul unui jurnalist de azi care se respectă să recunoască că, alături de acuzator, a bătut câmpii. Doar dacă se va întoarce asupra aceluia ca să-l acuze că i-a vândut gogoşi iar el le-a înghiţit pe nemestecate…
Comentarii