Pe limba lor

Cu oarece timp în urmă, s-a făcut caz şi haz de preşedintele SUA Donald Trump, surprins în limuzină pe când îşi repeta un discurs. Mai curând, în ce-i priveşte pe unii de-ai noştri, s-a făcut de asemenea haz şi caz de o Olguţa, citind cu opinteli în engleză iar apoi în franceză, şi de o Codruţa, citind tot cam cu opinteli, din engleză. Ca şi de alţii şi altele dinaintea lor, cărora le-am reţinut vorbe de pomină, în stranii graiuri hibride. Desigur, ştiind că au de-a deschide gura, şi nu chiar în faţa orişicui, ar fi putut irosi câte un ceas din viaţa lor spre a buchisi din vreme – precum Trump sau, dacă vreţi, precum Trăsnea la Fălticeni – textele ce le-au fost traduse în limbi de circulaţie. Însă ar fi existat şi varianta ca, eventual ruşinându-se un pic că nu izbutesc să citească (poate că la prima vedere) un text în limba lui Shakespeare sau a lui Moliere, să nu se ruşineze deloc că reproduc respectivul text în limba maternă. Deoarece în UE (cel puţin) limba română e considerată oficială (alături de altele 23) şi, totodată, „limbă de lucru”; chiar dacă UE îşi „încurajează” (toţi!) cetăţenii să vorbească cel puţin alte două limbi în afară de cea maternă.