Cuvinte despre Brâncuşi

Constantin Brâncuşi s-a născut la data de 19 februarie 1876 (stil vechi, adică 2 martie stil nou). Părinţii săi, Nicolae şi Maria erau moşneni, adică ţărani liberi, proprietari de pământ.

Născut în cătunul Hobiţa, comuna Peştişani, Gorj, a învăţat carte la Peşteana.

După terminarea a 4 clase primare este trimis cu oile. La vârsta de 10 ani fuge de acasă la Tg. Jiu unde nimereşte la un boiangiu (vopsitor de textile). Aici, printre culori, cu hainele curcubeu de la vopsele, îl găseşte maică-sa, care îl ia de mână şi îl duce acasă la Hobiţa. După vreo 3 ani fuge din nou, de data asta la Slatina, unde intră băiat „bun la toate” la un cârciumar.

După 4 luni se hotărăşte să plece şi de la Slatina, dar nu e hotărât încotro să o ia – Piteşti sau Craiova. Dă cu banul şi iese Craiova. La Craiova îl găsim la un cârciumar, şi anume Ion Zamfirescu. Dar, înainte de asta, a stat câteva luni la o crâşmă de lângă gară, unde programul era 4,50 scularea pentru turul de dimineaţă, culcarea la ora 1 noaptea. Aşa că se mută la Ion Zamfirescu unde umplea paharele clienţilor. Ca tuturor copiilor, lui Brâncuşi i-a fost drag cuţitaşul cu care scobea, încrusta bucăţele de lemn. Din cuţitaşul lui ieşeau lucruri care îi uimeau pe clienţii paharelor. La un moment dat, s-a prins cu muşteriii localului că va face o vioară, o taină sonoră pentru el. Prinsoarea a fost ţinută şi, după o vreme, din scândurelele subţiri ale unei lăzi de portocale, lustruite cu sacâz topit şi cu strunele întinse sub căluş, vioara apăru ca o minune. Vestea lăţindu-se printre clienţii paharelor, pe care băiatul Brâncuşi le umplea, aceştia trimiseră, ca să se încerce vioara, după un ţigan lăutar. Venit, pipăind smerit şi cu neîncredere instrumentul asupra căruia i se cerea o părere competentă, ţiganul nostru, după ce s-a asigurat că nimic nu-l ameninţă şi nicio păcăleală nu-l încearcă, luă curaj, o aşeză sub bărbie şi, o!!! minune, vioara răsună sub arcuşul lui ca o vioară adevărată. Mirarea a fost mare şi vestea se lăţi imediat. Între clienţii localului se afla un patron de manufactură care fabrica perii, pe nume Greceanu. Acesta intui geniul lui Brâncuşi. Cu multă greutate, Greceanu obţinu pentru Brâncuşi un loc la Şcoala de Meserii din Craiova. Absolvent cu premiul întâi al acestei şcoli, se înscrie la şcoala de Bele-Arte din Bucureşti, pe care o termină tot cu lauri, după 2 ani.

Cu asemenea calităţi înnăscute şi mulţumită muncii sale stăruitoare, artistul Brâncuşi, în numai câţiva ani, reuşeşte să cucerească cel dintâi loc în sculptura românească. Dar Parisul îl atrage. Îşi adună câţiva bănuţi şi o ia pe jos spre Paris.

Ajunge la Viena, unde câteva luni face practică la fabrica de mobilă „Thonet” şi unde obţine un certificat de sculptor în lemn. Pleacă mai departe, dar se îmbolnăveşte de tifos şi este internat într-un spital din Basel. Aici lasă maicilor care l-au îngrijit un Hristos răstignit din humă arsă. După lungi popasuri, în iulie 1904 ajunge la Paris, unde intră cântăreţ bisericesc la Biserica Română. Câştigul era mic, aşa că spală şi vase într-un mare restaurant.

Patronul restaurantului era om bun şi Brâncuşi se hotărî să-i facă pe ascuns bustul, ceea ce şi făcu. Timpul îşi lungea paşii şi ziua prezentărilor la Salonul Oficial a venit.

Cărând opera într-o roabă, după peripeţii hilare, el arătă temutei comisii a Salonului Oficial bustul birtaşului. Spre marea cinste, mai ales a Comisiei, care a presimţit grăuntele de geniu în opera lui Brâncuşi, bustul a fost primit şi aşezat chiar în incinta Salonului, la loc de cinste pentru un necunoscut, ţârcovnicul Brâncuşi. Deschiderea Salonului a fost ziua de consacrare a lui Brâncuşi.

Ziarele şi revistele franceze elogiază geniul artistului. Şi ziarele din România scriu elogios despre românul Brâncuşi. Marele sculptor Rodin doreşte să-l cunoască. Şi într-adevăr se cunosc, iar Brâncuşi intră în atelierul lui Rodin ca practicant. Nu stă decât un an, spunând că „la umbra marilor stejari nu creşte nimic”. Şi dispare vreo 3 ani, nimeni neştiind nimic de el. Apare din nou la expoziţia din 1912 cu „Pasărea Măiastră”.

Între timp îşi cumpără a treia locuinţă, cea din Impasse Rousin, care cuprindea atelierul propriu-zis, bucătăria, camera de zi, dormitorul şi forja. Îşi lucrează singur mobila şi pipa cu care fuma.

În 1913 are prima expoziţie în SUA, la sala Armony din New York. În 1920 expune la Paris portretul „Prinţesei X”, care a declanşat un imens scandal. A intervenit poliţia şi lucrarea a fost retrasă, deoarece dădea naştere la interpretări nedorite. A lipsit din expoziţie doar o oră, fiind expusă din nou la intervenţia criticilor.

S-a reîntors în România în 1924. În 1937-1938 a lipsit de la inaugurarea de la Tg. Jiu în semn de protest, deoarece „Coloana Recunoştinţei fără de sfârşit” fusese amplasată pe toloaca unde se ţinea şi târg; ţăranii legau vitele de Coloană.

Deosebit de fascinantă este compoziţia „Adam şi Eva” (1916-1919) realizată iniţial în două lucrări separate, reunite apoi într-o singură lucrare, care scoate în evidenţă forme aspre de o frumuseţe primitivă. „Adam este dedesubt, Eva deasupra”, spunea Brâncuşi. „Ea este fermecătoare, inocentă. Ea este fertilitatea, un mugure deschis, o floare germinată. Adam cultivă pământul. Trudeşte şi asudă”. Nu fără sens, scria profetic în 1930 Paul Marand: „Către anul 2000, operele lui Brâncuşi vor împodobi pieţele lumii întregi”. Unii autori l-au numit pe sculptor „vrăjitor de forme noi”, alţii „profet”. Giulio Argan îl face „filosof”. A fost asemuit cu artiştii paleoliticului, ai artei egiptene sau bizantine. „Un sculptor delicat şi foarte personal”, scria Apollinaire.

Exigent, el îşi alegea cu grijă materialele. Ştim că prefera piatra gălbuie din vechile catacombe ale Parisului, aceea din care a cioplit „Cuminţenia Pământului”; nu rareori se ducea să o caute şi o căra singur în spinare.

Cuminţenia Pământului (1907), expusă la Bucureşti în 1910, primită bine de critică şi de public, invocă timpul; îl aşteaptă, nici resemnată, nici agresivă, cu naiva convingere că va fi auzită. E o tristeţe pietrificată, fără lacrimi, cu zâmbetul copilului, ale cărui noţiuni despre moarte n-au încolţit. Materie care pulsează.

Pentru Brâncuşi, lemnul, lutul, piatra şi metalul nu mai aveau secrete. După ce înfruntase dârz aceste elemente, artistul ajunsese să le subjuge şi stăpânească, găsise cheia şi poseda ceea ce se cheamă în limbaj folcloric „iarba fiarelor”.

La orice oră din zi intrai în atelier îl găseai aşternut la muncă, în luptă cu materia nărăvaşă pe care artistul reuşea să o domesticească. Lucra toată ziua desfăşurând un travaliu crâncen, răbdător şi foarte chibzuit. Nu era spontan. Nu lăsa nimic la voia întâmplării. Într-adevăr totul era serios şi profund cugetat, încât elaborarea şi procesul de metamorfozare, de facere şi refacere a unei opere dura adesea zeci şi zeci de ani. „Eu nu dau niciodată prima lovitură până când piatra nu mi-a spus ce trebuie să fac… Câteodată durează săptămâni întregi până când piatra vorbeşte”, îi spunea Brâncuşi lui Modigliani. „Abia atunci ciocanul trebuie să cadă încet, nuanţat să ia din piatră, parcă s-o mângâie, nu s-o spargă”.

Călătorea în provincie, de unde aducea în atelier grinzi vechi de stejar din demolări. „Gândeşte-te, spunea Brâncuşi, că stejarul din faţa ta este un bunic înţelept şi sfătos. Vorba daltei tale trebuie să fie respectuoasă şi iubitoare. Numai astfel îl poţi mulţumi”.

„Tăind piatra şi lemnul cu liniştea sufletească şi înţelepciunea unui lung şir de strămoşi, el a mers direct la esenţe, la expresivitatea formelor primordiale, la sâmburii vieţii şi ai cosmosului”, scria în 1965 Geo Bogza.

Constantin Brâncuşi a făcut ilustraţie de carte, a pictat uleiuri, a făcut schiţe şi desene. La rândul său a fost pictat sau desenat de prietenii săi artişti: Lily Steiner, Eugen Drăguţescu, Benedict Gănescu, Marcel Iancu, Amedeo Modigliani etc.

„Nu căutaţi forme obscure sau mistere. Este bucuria pură pe care v-o ofer. Priviţi în sculpturile mele numai ceea ce se vede…” ne sfătuieşte sculptorul.

Amintind de tezaurele faraonilor, arta lui e mai mult decât o artă clasică, e, în sensul cel mai nobil şi mai pur al cuvântului, o artă primordială. Brâncuşi a venit să uimească lumea apuseană tocmai la vreme, fără a-şi renega ţara, obârşia, înfruntând civilizaţia industrială şi era nudurilor. Sculptura a fost astfel înnoită. Fără tăgadă, din 1909, sculptura modernă începe cu Brâncuşi. Sculptura lui nu seamănă nici cu ce a fost înaintea ei şi nici cu ce a urmat. Brâncuşi a ajuns la esenţa formei cioplind şi înlăturând tot ceea ce s-a altoit pe esenţă. Prin aceasta atinge universalul, pentru că esenţa formei este universală.

În 1926 expune la New York la Galeria Brummer. Are un proces cu vama americană deoarece o lucrare în cupru „Pasăre în văzduh” a fost socotită ca piesă industrială şi nu lucrare abstractă. În 1928 este din nou în America, unde avea mulţi admiratori şi cumpărători, şi unde câştigă şi procesul.

Francezii îl pronunţau BRÂNCUSI, americanii BRANCUSI. Brâncuşi la proces: „doar după 12 ani de învăţătură, în 1906, am îndrăznit să mă numesc sculptor”. Şi le arată certificatele. Judecătorul ordonă uşierului înzorzonat de lanţuri şi acuzării să arate publicului piesa incriminată. Uşierul se execută şi ridică în lumina năvalnică din sală „Pasărea în zbor”, în murmurul de admiraţie al sălii, şoptit de publicul înmărmurit de frumuseţea ei strălucitoare şi în cutremurarea celor ce îl ascultau pe Brâncuşi.

La Paris îl vizitau prietenii români şi străini, printre ei prietenul Amedeo Modigliani, compozitorul Etik Satie, scriitorul Edmund Rodignet, cu care va face o vizită în Maroc şi Orientul apropiat. Dintre români îl vizitau scriitorul Panait Istrati, compozitorul Stan Golestan şi Marcel Mihalovici, sculptorul Gh. Anghel, sculptoriţele Irina Codreanu, Cecilia Cuţescu Stark, care o perioadă i-au fost eleve.

Un fapt mai puţin cunoscut este că în anul 1928 s-a organizat la Moscova o mare Expoziţie de artă franceză contemporană. I s-a acordat o mare importanţă şi, ca atare, s-a constituit un comitet special al expoziţiei al cărui preşedinte a fost comisarul poporului Anatoli V. Sumaceavschi. Expoziţia era foarte amplă. Ea cuprindea 262 opere trimise din Franţa. Ce artişti erau reprezentaţi? Derain, Vlamick, Van Dongen, De Chirico, Campigli, Masereel, Marquet, Modigliani, Seurat, Utrillo. Grupul rus era prezent şi el cuprinzând pictorii şi sculptorii care locuiau la Paris înainte de revoluţie şi rămăseseră acolo. Printre aceştia putem numi pe Annenkoff, Gontsharova, Larionov, Lipschitz, Hanna Orlova, Zadkine etc. Iată în ce anturaj, cu adevărat strălucit, se afla Brâncuşi la această expoziţie, unde avea expuse 4 lucrări: „Pasărea în spaţiu”, „Leda”, „Vrăjitoarea” şi „Sărutul”. Atât publicul, cât şi critica au fost încântaţi de lucrările sculptorului. Vera Muhina publică în presă articole elogioase la adresa lui Brâncuşi.

Ne întoarcem în SUA unde, în 1939, Brâncuşi expune la Galeria de Artă Modernă mai multe lucrări, tema – „Arta în timpul nostru”. Ultima lucrare importantă a fost „Ţestoasa zburătoare” în 1943.

Începând din 1940, muzeele din întreaga lume îi organizează expoziţii care îl fac faimos. Cea mai mare expoziţie a fost la Muzeul Guggenheim din New York, în 1955.

Brâncuşi a fost cetăţean român şi francez şi a rămas român şi francez. A lăsat prin testament Muzeului Naţional de Artă Modernă din Paris tot ce avea în atelierul său (peste 80 de sculpturi), cu condiţia ca atelierul să fie transformat în muzeu şi restaurat în starea sa originală. Donaţia mai cuprinde şi sute de fotografii făcute de el, cu lucrări, prieteni şi atelierul său. Iniţial a făcut donaţia către statul român, dar conducătorii de atunci au refuzat-o, spunând că arta lui Brâncuşi e artă decadentă, fără valoare. Asta se întâmpla în 1956.

Constantin Brâncuşi este un pionier al sculpturii moderne abstracte. Lucrările lui în bronz, marmură, piatră, ipsos şi lemn se caracterizează printr-o formă pură, elegantă şi reţinută şi printr-o finisare rafinată. A fost inspirat de arta populară românească, arta africană şi de părintele sculpturii moderne Auguste Rodin.

„Am vrut să fac un lucru, spunea Brâncuşi, care să pomenească nu despre o singură pereche, ci despre toate perechile de oameni care s-au iubit şi s-au perindat pe pământ înainte de a-l părăsi. Pentru că fiecare sculptură a mea este generată de un simţământ lăuntric profund”.

Constantin Brâncuşi a murit la Paris în ziua de 16 martie 1957. Este înmormântat în cimitirul Montparnasse. (DOREL URSACHI, Siret)