O „poezie” cotidiană

Publicitatea nu-i de ieri de azi, aşa cum, poate, circumstanţial şi în mică măsură (dar nu neapărat vinovată, căci nu le putem şti chiar pe toate!…) ni s-ar părea. Bunăoară, egiptenii cei foarte antici, de-a lungul drumurilor lor spre piramidele regilor, înscriau diverse oferte pe pietroaie (evident, unul le plătea iar altul le ciocănea), aidoma bannerelor pe care le vedem azi de-a latul drumurilor. Nici ei nu erau cu toţii surprinzători de elocvenţi şi originali (poate deja intuind ceea azi a devenit postulat: mai eficientă o reclamă ce zgârie mulţimii urechile decât una poetică ce nu-i sesizată decât de o minoritate de rafinaţi; şi-apoi câtă artă să infuzezi, bunăoară, în promovarea unui credit rapid necesar celor care-au ajuns să ocolească băncile?!). Iar dacă zic astfel, inclusiv zâmbesc, târziu şi de la distanţă, unui comunicator cu norma care, cândva, m-a „impus” – în „IQuads”, „Wall Street”, „Money”, „BizCity” ş.a. –, vorbind despre „renumitul L.D. Clement” (şi, vai!, citându-l dintr-un poem, nu dintr-un text de specialitate) spre a confecţiona prolog unui advertorial despre primele spoturi în România vizând un automobil francez (…aşadar, gata să-mi facă vânt în istoria branşei, desigur că sub un U. Eco şi maşina de care s-a ocupat ori de un R. Barthes şi pastele lui făinoase). Mă slujesc de aceste aparente divagaţii doar spre a atrage atenţia asupra unor prea cinstite mesaje publicitare gen la clinica noastră „analizele sunt lucrate cu responsabilitate” sau vinul nostru (ieftin, foarte ieftin, ceva mai scump ca apa chioară sau cea răcoritor colorată) este „numai din struguri”. Care sunt de natură să indice intenţia de a se propune pieţei nişte servicii/ produse, prin comparaţie cu altele, despre care (se înţelege…) nu se poate vorbi pe şleau. Aşadar, zic, deoarece suntem cu toţii mai întâi consumatori, iar apoi creatori de câte ceva, nu-i rău să înţelegem „poezia” despre mărfurile fel de fel, pentru a pricepe mai bine cum stă situaţia. În general şi în particular.