Nu cu multă vreme în urmă a apărut în colecţia „Biblioteca de filosofie” a Editurii Contemporanul (Bucureşti, 2016) ultimul volum de eseuri al acad. Alexandru Surdu, adăugându-se celor şapte de factură întrucâtva asemănătoare, publicate anterior, toate cu o problematică în strânsă legătură cu cea a studiilor sale fundamentale de logică şi filosofie. Cartea are titlul îmbietor: La porţile împărăţiei; îmbietor pentru cititorul care, dacă a trăit – asemenea mie – ceva mai multişor, s-a întâmplat să audă despre fel de
fel de împărăţii, pe care nu le-a văzut niciodată; împărăţiile din poveştile copilăriei; împărăţiile lumeşti (din unele ar fi făcut strămoşii parte, cu celelalte din preajmă, mai apropiate de vremurile noastre, au dus-o cum au dus-o) şi, ultima în această înşiruire, dar mai mare peste toate, Împărăţia Cerurilor. Or, cine ştie?, şi cea a Iadului, de bună seamă şi aceasta.
Pentru a-mi mărturisi câteva gânduri prilejuite de lectura acestei recente lucrări, mi-am propus eu însumi un titlu care să atragă atenţia asupra unui motiv ce îmi pare a ocupa un loc important între celelalte, şi ele importante, ale eseurilor adunate laolaltă aici. Şi fiindcă mi s-a părut că acest important motiv tematic e acela al călătoriei, am parafrazat cunoscuta „zicală”, îndepărtându-mă şi pe această cale de comodele înţelesuri din neîmplinita povestire a lui I. Al. Brătescu-Voineşti.
Motivul călătoriei îşi face simţită prezenţa încă de la început, în textul Trecătorii prin această lume, cărora le propune un cod etic asigurând şansa ajungerii cu bine la capăt (un fel de a spune, căci acesta ar putea fi chiar începutul): …”în răgazul care ne-a fost dat, înainte de-a ne urma călătoria, putem zăbovi o clipă şi cugeta cu răbdarea cuvenită la tot ce-a fost să fie pân-acu la Biserica de Aur de la margine de drum” (p. 10).
Tâlcul titlului cărţii se luminează îndeosebi în capitolele al 12-lea (Cugetări la margine de drum) şi al 15-lea, în acelaşi timp titlu al întregului grupaj. Călătoriile acad. Alexandru Surdu nu sunt rod al închipuirii, ci al unui contact nemijlocit, permanent cu spaţiul românesc pe parcursul unei călătorii pline de învăţăminte prin timp, împlinită nu oricum, ci „pe calea pe care ar trebui s-o urmeze creştinul” pentru a se pregăti pentru „marea călătorie” (p. 209). Traseul străbătut este unul iniţiatic. Pentru a nu da greş, contează mult, chiar decisiv, şi însoţitorii. În cazul de faţă ei sunt cel mai adesea tot filosofi, între ei îndeosebi Constantin Noica, dar şi Lucian Blaga. Însoţitori de nădejde sunt şi Vasile Conta, C. Rădulescu-Motru, Mircea Vulcănescu şi alţii.
Şi tot de nădejde sunt preoţii cei de vază ai neamului. Pe unii îi întâlneşte în cale, ca atunci când „la biserica din Moisei, cu hramul Sfintei Fecioare Maria, slujba a fost ţinută de Preasfinţitul părinte Iustin cu cei mai mulţi preoţi marmaţieni. O slujbă cum nu s-a mai văzut şi auzit. […]
Şi tot văd aceste imagini, fie în vis, fie când povestesc, pe fundalul heraldic maramureşean al porţilor împărăteşti şi al bisericii de lemn. Să fie aceasta oare icoana de sfârşit a vieţii şi trecerii spre celălalt tărâm?” (p. 244).
Nu pot scăpa atenţiei noastre nici însoţitorii filosofului despre care vorbeşte mai puţin aici, dar care i-au fost şi-i sunt atât de aproape. Eminescu e primul dintre ei, şi de această dată exemplul lui Constantin Noica fiind de urmat cu mare folos: „El [Noica] punea întrebări meşteşugite, aparent întâmplătoare despre Eminescu sau despre poeziile acestuia. În funcţie de răspunsurile primite considera că interlocutorul este sau nu de ultimă încredere. Căci Constantin Noica ţinea la Eminescu poate chiar mai mult decât la Lucian Blaga, dar şi la Lucian Blaga, poate mai mult decât la oricine” (p. 112).
Un tovarăş de călătorie cu totul aparte poate fi considerat şi păstorul din Mioriţa, balada văzută de filosoful Alexandru Surdu ca un fără de cusur pentaedru (cap. Semnificaţia pentadică a morţii în balada Mioriţa” (p. 169-180).
O asemenea întemeiere de drum lung presupune un contur clar al unui scop, un rost. Nu întâmplător filosoful îi acordă termenului rost o atenţie deosebită, neuitând să-l amintească şi pe Aristotel, cel ce şi el se întreba: „Care e rostul omului pe pământ?”. Ni se atrage atenţia asupra bogatei polisemii a cuvântului moştenit de la strămoşii latini. Acesta se poate referi la: gură, grai, temei, noimă, ordine, rânduială, raţiune de a fi ş.a.
Iar rostul călătoriei pe care ne-o propune această carte este în mare măsură asemănător cu acela prezent şi în anterioara A sufletului românesc cinstire (Editura Renaissance, Bucureşti, 2011) şi anume punerea în lumină a particularităţilor celor mai semnificative ce definesc specificul nostru naţional – „sufletul românesc” –, cărora le-a venit încă o dată vremea să-şi dovedească vigoarea într-un moment istoric generator de grave nelinişti. Aş încerca să reiau ceea ce realizează filosoful Alexandru Surdu apelând la sintagme, expresii şi locuţiuni în structura cărora intră chiar cuvântul „suflet”, prin care se are în vedere nu doar principiul vieţii, ci şi ceea ce motivează viaţa morală şi intelectuală, dar o asemenea înşiruire de enunţuri ar avea până la urmă un aer artificial. Aşa că mai de folos ar fi să ne aducem fiecare aminte măcar de câteva dintre ele. Unele mi-au trecut prin minte în vreme ce parcurgeam paginile oglindite în adâncul sufletului unui filosof român, vreau să spun al unuia care a simţit nevoia să vorbească nu doar în numele său, ci ştiindu-se profund îndatorat neamului său despre ale cărui gândire, simţire, obiceiuri, limbă şi credinţă şi-a propus să vorbească reluând în acest sens mai vechi şi inepuizabile preocupări ale marilor noştri cărturari.
Cititorul atent al volumului La porţile Împărăţiei va observa de bună seamă ce anume vede călătorul filosof şi ce atitudine are faţă de ceea ce vede. Încredinţarea autorului şi de această dată e că o cunoaştere deplină a ceea ce vezi este imposibilă, despre obiectele senzorial percepute putându-se exprima doar o opiniei autorizată. Platon avea dreptate că la Binele Suprem nu se poate ajunge decât prin iubire. Este vorba despre Binele care „ocupă locul central după Frumosul şi Adevărul, şi înaintea Dreptăţii şi a Libertăţii” (p. 13).
Convins că „ne aflăm într-o lume interesantă din punct de vedere filosofic” (p. 27), acad. Alexandru Surdu caută semne ale Adevărului „la graniţa dintre Realitate şi Existenţa Reală” (p. 27). Iar semnele nu sunt întotdeauna încurajatoare. În capitolul al doilea, intitulat Problema trecerilor dintre orânduirile economice, speculaţiile (speculum – oglindă) dau expresia neliniştii şi dezamăgirii provocate de ceea ce s-a întâmplat în spaţiul românesc în ultimele aproape trei decenii. Nu întâmplător, capitolul al 11-lea se ocupă de Simularea Apocalipsei în epoca globalizării, când s-a ajuns adesea, datorită unei libertăţi depline, dar necontrolate, la distrugerea mediului înconjurător, a suportului material al spaţiului nostru matrice, ceea ce e resimţit ca o lezare a sufletului românesc. Întristător i se pare autorului „că ies la iveală, uneori chiar dintre «români», duşmani neaşteptaţi ai mediului nostru, ai pământului şi ai bogăţiilor sale, ca şi ai graniţelor sale, la care se adaugă cei ce nu se mai pot abţine în a-şi manifesta dispreţul pentru cultura românească, chiar ura pentru tot ce este românesc, pentru întreaga istorie a românilor” (p. 133-134).
Totuşi nu aceasta este dominanta stilistică. Cel mai adesea, stilul este agreabil, uneori colocvial, cum îi şade bine oricărui drumeţ înţelept care, pe tot parcursul itinerarului său, îşi îndreaptă inima şi gândul către Divinitate: „Şi multe alte cugetări frumoase îţi pot trece prin minte despre Calea cea Dreaptă dacă înainte de a pleca în orice călătorie, pe uscat, pe ape sau prin văzduh, îţi faci semnul Crucii şi zăboveşti o vreme la margine de drum” (p. 212).
Parafrazând un pasaj din cuvântul de recunoştinţă adresat de autor preşedintelui Academiei Române, Ionel Valentin Vlad, care l-a însoţit la sărbătorile de la Mănăstirea din Dragomireşti şi la Biserica din Moisei (p. 242), închei împrumutând solemna rostire a strălucitului orator care, cu voia Bunului Dumnezeu, mi-a hărăzit şi mie, păcătosul, să particip alături de Domnia-Sa la acest drum (înspre, printre, până la, prin) Porţile Împărăţiei.
Şi-ar mai fi de spus ceva având în vedere o altă afirmaţie a filosofului Alexandru Surdu: „În filosofia contemporană se petrece ceva deosebit” (p. 141) e un enunţ care priveşte şi filosofia românească.
GEORGE BODEA
Comentarii