An al conflictelor, dezastrelor şi neliniştilor majore, 2016 a însemnat, totuşi, şi anul aducerii în prim-planul atenţiei noastre, sub egida UNESCO, a filosofului Aristotel, la două milenii şi patru secole de la naştere. Deşi atât de greu încercată, şi economic, şi politic, Grecia, ţara în care marele gânditor a văzut lumina zilei, a reuşit să se mobilizeze exemplar şi într-un evantai amplu de manifestări omagiale să-i închine două de vârf, de fapt cele mai importante de pe planetă prin participarea reprezentanţilor intelectualităţii din întreaga lume. Este vorba de forumul internaţional organizat în mai de Centrul Interdisciplinar pentru Studii Aristotelice al Universităţii Aristotel din Salonic şi de Congresul Mondial de Filosofie Aristotel – 2400 de ani de la naştere, organizat de Societatea Filosofică din Grecia, de Asociaţia Internaţională a Filosofiei Greceşti şi de Societatea Filosofică din Cipru, sub înaltul patronaj al preşedinţilor celor două ţări şi beneficiind esenţial de incontestabilul prestigiu de care se bucură în rândul filosofilor de pretutindeni Prof. Konstantine Boudouris şi de dinamismul imprimat pregătirilor de Domnia Sa în calitate de preşedinte al Comitetului Elen de Organizare a Congresului.
Cu peste 400 de participanţi de pe toate continentele, programul comunicărilor ştiinţifice a anunţat şi şase români, între care Marin Aiftincă, reprezentând Institutul de Filosofie al Academiei Române, şi Niadi-Corina Cernica, de la Universitatea „Ştefan cel Mare” Suceava. Dar nu acestor participanţi şi nici acestor comunicări, nesurprinzător de bogate, dată fiind amploarea creaţiei cunoscute a lui Aristotel, le sunt consacrate rândurile următoare, ci invitaţiei gazdelor de a profita de Congres, în timpul liber şi după zilele sale, ca să cunoaştem Atena şi zona înconjurătoare. Rânduri care încep cu prima pauză de prânz, în care am zburat să revedem Muzeul Naţional de Arheologie al Greciei. Pentru că îl străbătusem de la un capăt la altul în urmă cu trei ani, am hotărât ca de data aceasta să-l vizităm fără grabă, întârziind la ce ne place mai mult. Aşa că răspunzând chemării irezistibile a ochilor desenaţi de două spirale ale vieţii pe un fragment din chipul unei bufniţe, studiem, admirăm piesă după piesă în sălile destinate civilizaţiei miceniene, civilizaţie dezvoltată în mileniul II î. Hr., uluite iar şi iar de mulţimea aurului („Micene, cea bogată în aur”, cum spunea Homer) şi de fineţea lucrăturii exponatelor, vase, bijuterii, elemente ale armelor, ale însemnelor puterii şi desigur măştile mortuare. Cu celebra Mască a lui Agamemnon, însoţită şi aici, ca în orice imagine şi text care îi sunt dedicate de povestea vieţii lui Heinrich Schliemann, unul din cei mai mari cititori ai lui Homer şi unul din puţinii care au ieşit din bibliotecă pentru a-i căuta epopeile în pământ. Astfel a ajuns să descopere vestigiile Troiei în Turcia de azi şi astfel a reuşit să scoată la lumină în Peloponez, la Micene, Cercul A, cum este numită de arheologi porţiunea de acropolă adăpostind mormintele regale. Este cunoscută telegrama pe care i-a trimis-o pe 16/28 noiembrie 1876 regelui Georgios I al Greciei: „Cu mare bucurie o anunţ pe Majestatea Voastră că am descoperit mormintele care, după Pausanias, ar aparţine lui Agamemnon, Casandrei şi însoţitorilor lor, ucişi de Clitemnestra şi de ibovnicul ei, Egist (…) Înăuntrul acestor morminte, am găsit comori fabuloase şi obiecte de aur masiv. Singure aceste comori sunt îndeajuns ca să umple un mare muzeu, care ar deveni cel mai faimos din lume şi care ar atrage în Grecia mii şi mii de străini, din toate ţările.” Iar legenda adaugă suspinul său copleşit: „Am privit chipul lui Agamemnon…” Când şi noi, două străine din România în mulţimea de vizitatori ai amiezii, înţelegem că facem parte din profeţia lui Schliemann, păsările şi leii de aur de pe pumnale îşi înalţă atent capetele, coarnele de aur ale paharului de argint în formă de taur vibrează, iar ochii de pe chipul de aur pur al lui Agamemnon se deschid şi mai adânc visului lor. Atunci am ştiut că suntem aşteptate la Micene.
Lăsăm în urmă muzeul, alt muzeu, pentru că suntem în altă zi a călătoriei ajunse la destinaţie, în câmpia verde a Argolidei, în punctul care o leagă de Corint, şi începem urcuşul pe acropolă, o colină străjuită de alte două mai înalte, Sara, la sud, şi a profetului Ilie, la nord. Nu înălţimea, Micene are doar circa 40 de metri, arşiţa verii şi îndeosebi aşteptarea întâlnirii fac drumul mai greu. Fiindcă urmează să trecem prin celebra Poartă a Leilor, monument de arhitectură unic, împodobit în partea superioară cu cea mai veche sculptură monumentală din Europa, emblema Atrizilor. Cu soarele la zenit, făptura mândră a celor două fiare se află în umbră, dar săgeţile aparatelor foto, ale camerelor de luat vederi, ale privirilor noastre le găsesc, fără să le facă să tresară, adâncindu-le însă enigma chipurilor dispărute.
Stăm pe creste de piatră ieşind ca nişte rădăcini vechi prin iarba subţire şi încercăm să cuprindem Cercul A şi să identificăm locul mormântului în care a fost găsită Masca lui Agamemnon. O ţin în mâini, foiţă de aur subţire, dar cu ceva catifelat, vegetal şi viu în ea. Schliemann şi-a închipuit că a stat pe fruntea şi pomeţii înalţi ai lui Agamemnon, cu pleoapele închise şi faţa în sfârşit destinsă după zbaterea în năvodul aruncat asupra sa de Clitemnestra şi Egist şi după sfâşietoarea suferinţă a celor trei lovituri de secure. Dar tot atât de îndreptăţit este să o aşezăm peste ochii deschişi înlăuntru ai lui Homer. Existenţa palpabilă a acestei măşti, realitatea ei, este creatoare de real.
Pentru că şi la Micene fiind, aparţinem Congresului Mondial de Filosofie Aristotel – 2400 de ani de la naştere, mă gândesc la copilăria şi adolescenţa filosofului trăite atât de mult cu Homer, recunoscând că îmi place să cred că spre deosebire de unii din cititorii şi cercetătorii de mai târziu, Aristotel nu a fost încercat de îndoieli privind adevărul existenţei lui Homer, că nicio întrebare privindu-le autorul şi paternitatea nu i-au ştirbit bucuria lecturii „Iliadei”, a „Odiseei” şi a memorării unor ample fragmente din cuprinsul lor. A crescut cu Homer, a învăţat cu Homer şi s-a întors mereu la Homer – „meşter desăvârşit”, excelând „în atâtea privinţe” „ajutat fie de o practică artistică deosebită, fie de talentul său firesc”, poet care „în materie de limbă şi cugetare (…) îi întrece pe toţi”, cum spune, între atâtea alte aprecieri, în „Poetica” -, şi în vestitele peripatetici, şi în cursurile ţinute la Lyceum şi între atâtea din cărţile sale. Iar degetele lui Homer, dacă nu au scris, cu siguranţă au citit, gravată de timp (timpul spiralat al vederii bufniţei), scrisoarea pe care se zice că regele Filip al II-lea al Macedoniei i-ar fi trimis-o lui Aristotel, cerându-i să se ocupe de educaţia fiului său, „Am un fiu, însă mulţumesc mai puţin zeilor că mi l-au dat, cât mai ales că au făcut ca el să se nască în timpul tău. Sper că grija ta şi vederile tale îl vor face demn de mine şi de viitoarea sa ţară”. Şi tot poveştilor hrănite de condiţia lui Aristotel profesor al adolescentului Alexandru aparţine şi aceea a unei versiuni a „Iliadei”, adaptate pentru prinţul care avea să-şi facă din Ahile un ideal şi care atât de curând avea să ajungă Alexandru cel Mare, să cucerească lumea înaintea lui Aristotel, dar să o şi piardă spre deosebire de marele gânditor al Antichităţii.
Masca lui Agamemnon se îndreaptă uşor în palme, ca un chip ridicat în capul oaselor sub atingerea unei adieri venind din coroana de piatră a mormintelor regale. O adiere asemenea unei respiraţii uşoare, rare, poate o dată la o viaţă de om după moarte. O privesc şi mă întreb, dacă vitejia şi onoarea au fost lecţiile lui Ahile, ce anume va fi ales Aristotel, o natură umană nu numai atât de înzestrată, ci şi de complexă, pentru Alexandru de la Agamemnon? Nu cunosc, dar bănuiesc răspunsul, amintindu-mi de întoarcerea sa triumfală, având-o alături, tristă, pe Casandra. Primit ca un zeu de Clitemnestra, cu tot drumul până la palat acoperit din porunca ei cu ţesături din purpură, Agamemnon refuză să calce pe acestea până nu-şi scoate sandalele, înaintând desculţ. Picioarele sale goale se înrudesc cumva cu mâna goală pe care Alexandru a cerut să-i fie lăsată deasupra mormântului.
Investigaţiile specialiştilor au demonstrat că Masca lui Agamemnon, mai veche cu câteva secole decât timpul „Iliadei” şi al „Odiseei”, nu a putut să stea pe faţa regelui din Micene, dar creatoare de real, ea l-a făcut pe Schliemann să ne mărturisească: „Am privit chipul lui Agamemnon…” După cum câţi dintre noi, dincolo de forma de neuitat din preţiosul metal, nu l-am văzut, cu lumina din orbitele ochilor săi fără moarte, pe Homer? Acelaşi sentiment, al Măştii lui Agamemnon pe osatura feţei la care visăm cu putere, îl am acum, după Congresul Mondial de Filosofie Aristotel – 2400 de ani de la naştere, răsfoind volumul substanţial al documentelor sale. Hârtia scris-tipărită are ceva din nobleţea foiţei de aur, când se ridică să mă privească şi mă aplec să o văd, într-un susur fin de cigale – cigalele din măslinii de la Şcoala de Filosofie a Atenei, gazda săptămânii dedicate comunicărilor şi dezbaterilor pe marginea operei marelui filosof şi om de ştiinţă. Şi pentru o clipă, la unison cu peste 400 de participanţi, trăiesc tăcut sublimul exclamaţiei de odinioară a arheologului cititor al lui Homer: „L-am privit pe Aristotel!” Cu ochii planetei noastre gânditoare în anul 2016.
Comentarii