În zilele de sărbătoare am văzut, deseori, pe străzile noastre, mai ales prin centrul Sucevei, români întorşi acasă, vorbind româneşte cu accent străin pentru rudele care-i însoţeau la plimbare. Sau se adresau în englezeşte, spaniolă, italiană nepoţilor care nu ne-au învăţat încă limba sau musafirilor străini veniţi la noi în vizită de Crăciun. Erau românii noştri întorşi acasă de la munca depusă dincolo de graniţe, „stranierii”, cum le mai spunem. I-am văzut arătând musafirilor, cu nedisimulată mândrie, Catedrala romano-catolică, clădirea Prefecturii sau a Muzeului de Istorie din Suceava. I-am văzut în Salina Cacica coborând şi urcând treptele de lemn tocit sau la Voroneţ, stând minute-n şir în faţa peretelui zugrăvit în celebrul albastru, cele două locuri în care mi-am purtat şi eu musafirii.
Am ales să vizităm Salina Cacica, necunoscută nepoţilor mei Adriana şi Alex. Eu nu o mai vizitasem de prin 2000, doar ce-am ajuns prin împrejurimile ei în urmă cu vreo 2-3 veri, când am trecut doar pe lângă clădirea care marchează intrarea în mină. Era neschimbată la vizita noastră din 28 decembrie, amărâtă şi scorojită pe exterior. În interior, o doamnă şatenă ne-a luat în primire ca să ne vândă bilete. Ne-a spus sec că nu vom avea ghid, dar parcursul va fi sigur şi lejer şi că vom fi ghidaţi de săgeţi. Verzi, la coborâre, roşii la ieşire. Ne-a mai spus că vom putea vedea capela romano-catolică, la 21 metri adâncime, cea ortodoxă, la 35 de metri, sala de dans, sala de sport, lacul artificial etc.
Am luat-o şi noi în jos, ghidaţi de săgeţile verzi, pe treptele despre care, după vizita noastră, am citit că fuseseră construite din brad vechi, în urmă cu 200 de ani. Erau căptuşite, pe alocuri, cu material antiderapant, fiindcă sarea de pe ele, lucind în ape cenuşii, devenise alunecoasă. Din curiozitate, am atins podeaua cu degetul: da, era sărată!
Eram încă singuri, pe trepte, însă la distanţă se auzeau glasuri de copii secondând sunetul sec al paşilor noştri. Odată cu coborârea, aerul se răcise simţitor, iar mirosul de motorină amestecat cu cel al sării devenise pregnant. Pe scândurile vopsite în alb de pe peretele din dreapta, în apropierea liftului, o inscripţie scrisă cu negru de o mână stângace marca intrarea în mina care se deschidea în faţa noastră: „Ciorăpel şi şosetuţă”. Am ajuns la Capela catolică, unde două fetiţe de 3-4 ani se jucau „de-a v-aţi ascunselea”. Un brăduţ ornamentat în albastru era vegheat de icoana Sfintei Varvara, protectoarea minerilor. Ne oprim şi la Capela ortodoxă, unde galeria, săpată în sare, este mai largă, fotografiem icoanele. Ieşim pe lângă cele două basoreliefuri care-i întruchipau pe Adam şi Eva, sculptaţi în sare de nişte artişti locali. Lipsea mărul din mâna Evei întoarsă cu spatele la vizitatori, nu şi frunza care îi acoperea lui Adam partea intimă. Mergem mai departe, acompaniaţi de chiuiturile copiilor ce se jucau prin hrubă şi înaintăm prin tunelul lung de 120 de metri şi îngust de circa un metru. Întâlnim câţiva copii care se întorc din sens opus, la ceva distanţă de părinţii lăsaţi în urmă. Se opresc brusc la strigătul unuia dintre ei: „stop joc”. Ne oprim şi noi fiindcă Alex, pasionat de fotografie, aşază pe jos un ursuleţ maro cu alb, din colecţia sa de animăluţe pluşate de jucărie, ca să-l pozeze în tunel, după o regie proprie. Mai departe, paşii ne devin destul de nesiguri prin coridorul cu podeaua din sare acoperită de scânduri alunecoase. Trecem de lacul de saramură şi de sala de bal; le vom vedea la întoarcere. Ne îndreptăm, mai întâi, spre sala de sport, printre şinele înguste care străbat coridorul. Mirosul de motorină devine din ce în ce mai puternic. Zărim un indicator: incredibil, există toaletă în salină, e curată, are şi hârtie igienică! Sala de sport este mărginită, la un capăt şi la celălalt, de plase mari din sfoară. Ne imaginăm meciurile care se jucau altădată acolo, ne închipuim că, în spatele plasei, aşezată pe băncile mari din lemn, lumea privea competiţiile. Ajungem într-o sală căreia noi i-am spus „sala de picnic”, fiindcă avea un chioşc, mese cu bănci de lemn, plus o masă uriaşă, tot din lemn, pe care pe o mămică îi dădea copilului de mâncare. În acea sală, sarea de sub picioare, în strat mai gros, era moale şi grunjoasă, tălpile ni se afundau plăcut în ea.
Intrăm în Muzeul sării. Pe pereţi, imagini din alte saline, imagini din „Cacica în perioada comunistă”, ilustrate din epoca austriacă, „planul de epocă austriacă al unui sistem de evacuare a apei din galerie” şi altele. Exponate diverse ilustrează activitatea minieră din epoca austriacă: pompă manuală, ventilator de lemn, cărucior de transportat sarea.
Ne întoarcem spre sala de bal şi ne oprim lângă lacul de saramură, pe care pluteşte un rest din pluta cu care se plimbau, odinioară, oaspeţi distinşi veniţi la petrecerile din sala de bal, printre care şi Carol I. Pe plută, sarea s-a prins în cristale groase, strălucitoare acum în lumina felinarelor. Este un lac artificial, săpat de mineri la mare adâncime. În sala festivă a salinei sau sala de bal, pe un perete, citim afişul care anunţa un concert: „Luni 9 iulie 1923, orele 6, p.m., aranjat de Liceul satului, împreună cu Liceul de fete din Cernăuţi, în favorul lădiţei şcolii”. Din program, Imnul regal, Hora unirii… În sala cu parchet pe jos şi cristale de sare agăţate de candelabre, după ce aranjează puţin covorul roşu, lung şi îngust, Adriana şi Alex îşi înscriu paşii de vals într-un „pătrăţel”, aşa cum i-a învăţat profesorul de dans. Alex aşază iar, de data asta pe mijlocul covorului, ursuleţul din colecţia de pluş. Şi-l pozează.
Pe parcursul nostru prin salină vizitatorii s-au tot îndesit. La ieşire, am întrebat-o pe doamna şatenă câţi vizitatori au fost de dimineaţă. Ne-a răspuns, la fel de sec ca la început, că nu ştie, situaţia cu biletele vândute o au doar cei de la contabilitate…
În parcarea din faţă, observăm maşini din Italia, Germania, Marea Britanie, din Constanţa, Botoşani, Iaşi Cluj, Suceava. La fel şi la Voroneţ, unde am ajuns tot în acea zi. Ne spunem: „uite, oamenii vin să revadă monumentele şi să le arate şi prietenilor străini, în loc să stea acasă, să mănânce şi să bea şi să se ghiftuiască!
În Salina Cacica, exploatarea sării a început în anul 1791 şi era făcută de muncitori şi tehnicieni din Imperiul Habsburgic. Astăzi, se estimează că acolo mai sunt rezerve de sare pentru încă 500 de ani, sare considerată cea mai indicată pentru consumul alimentar. Dincolo de aspectul strict economic, în incursiunea prin galeriile întinse pe kilometri, vizitatorii sunt prinşi parcă în bucla unui timp trecut, într-o istorie pe care n-au apucat-o, dar şi-o pot imagina.
Comentarii