Haine vechi şi umilinţă nouă

Dimineaţă geroasă de decembrie. În centrul Rădăuţilor pâlpâie flacăra sărbătorilor. Femeilor abia de li se mai văd ochii de sub căciulile ori basmalele strânse sub tirania frigului. Bărbaţii merg agale, de parcă s-ar plimba, domni în vârstă, îmbrăcaţi elegant, păşesc grijuliu pe gheaţa care nu are de gând să pocnească de spaima cizmelor îmblănite. Trecerea timpului este un război, dar şi gheaţa ştie de militărie. O garnizoană întreagă nu i-ar veni de hac, darmite trecătorii neputincioşi în faţa iernii. Nu-mi spuneţi că nu am trecut în revistă copiii răzgâiaţi, care numai la daruri se gândesc. Şi eu mi-aş dori să port o haină nouă, spre exemplu haina lui Cehov. Aş purta-o cu entuziasm, oricât de veche şi de zdrenţuită ar fi. Cum nu am murit la 44 de ani (îi mulţumesc lui Dumnezeu!), atât cât a trăit Cehov, nu mai am nicio şansă de a mai primi acest dar. A murit în 1904, într-un sanatoriu pentru tuberculoşi. Şi rotindu-mă şi tot răsucind frazele, aş vrea să vă rog să vă opriţi asupra povestirilor lui Anton Pavlovici Cehov. Nu trăiţi, dragii mei, doar uitându-vă la telenovele! Nu trăiţi, dragi tineri, doar butonând telefoanele mobile. Întâlnirea cu Cehov, marele dramaturg, vă poate deschide un nou drum. Că doar nu vă voi spune eu să trăiţi bătând mătănii. Sunt printre ultimii oameni care ar putea da astfel de sfaturi. Despre credinţă vorbesc şi cei care o practică şi cei înstrăinaţi de ea. Firul de argint agăţat de cer are taine greu de desluşit şi nu-i uşor să deosebeşti virtutea de întuneric. Ştiu sigur că nu-mi mai doresc decât sănătate şi umilinţă în faţa lui Dumnezeu. Am vrut haine. Le-am purtat şi s-au rupt. Am vrut prieteni. I-am avut, dar drumurile ni s-au despărţit. Am fost tânără. Vine înserarea. Nu mi-au rămas decât amintirile faptelor bune. Pentru greşeli voi da socoteală. Dar voi, oameni buni, ce vă mai doriţi oare? Parcă ieri lucram la Muzeul Etnografic. Astăzi, Traian Postolache, Constantin Lucescu, Georgeta Sidoriuc, deopotrivă muzeografi profesionişti, nu mai sunt printre noi. Parcă ieri mergeam la Cernăuţi cu Vichentie Nicolaiciuc şi Ştefan Rotaru. Au plecat şi ei pentru totdeauna. Iar eu nu vă spun toate acestea în prag de sărbătoare pentru a vă întrista. Vreau să conştientizăm împreună că trebuie să ne bucurăm de fiecare clipă care ne-a rămas. Am spus că trecerea timpului este un război, dar un război oricum pierdut. Prin credinţă răsare pacea chiar şi într-o dimineaţă geroasă de decembrie, în care viaţa, la Rădăuţi, are un parfum de gutui coapte.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: