Să cioplesc te-aş vrea/ în stâncă/ nume scump al ţării mele/ inima
să-mi las adâncă/ în piatra
cu sclipiri de stele.
La ora când scriu, Mircea Andrieşanu e trecut de 88 de ani, fiind născut pe 11 mai 1928 la Pătrăuţii Cernăuţilor. Ca bucovinean, face studii liceale în trei localităţi din zonă (Storojineţ, Rădăuţi şi Suceava), dar şi în capătul celălalt al ţării, la Turnu Severin. Are o viaţă tumultuoasă încă din adolescenţă, lucrând ca ziarist ori corespondent de presă la Suceava; e la un moment dat institutor sau profesor, ba chiar şi dispecer în cadrul Centralei Materialelor de Construcţii. În 1947, la doar 19 ani, publică la Rădăuţi placheta de versuri Inspiraţie şi Meditaţie, un titlu interesant, cele două aspecte privitoare la actul creaţiei însoţindu-l în continuare şi în afara preocupărilor strict literare. A fost toată viaţa şi probabil a rămas un neliniştit şi, în mod sigur, avid de cunoaştere. Părăseşte ţara în 1979, se stabileşte la Montreal şi, printr-o muncă asiduă, este încununat cu două doctorate, unul în Psihologie la Lausanne (Elveţia) şi celălalt în Medicină Tradiţională Chineză, în învăţământul privat canadian.
La doar un an după traversarea glorioasă a Oceanului Atlantic, scoate la lumină volumul bilingv, în română şi franceză, Clipe de eternitate/ Instants d’éternité, apărut la Montreal şi distins cu nu mai puţin de 15 premii literare dintre cele mai importante (14 în Franţa şi unu în Belgia). Traducerea poemelor în italiană a fost efectuată de o talentată poetă franceză, Solange de Bressieux, reprodusă acum, prin grija directorului Bibliotecii „I.G. Sbiera” din Suceava, Gheorghe Gabriel Cărăbuş, la Editura Muşatinii din aceeaşi urbe, în 2016.
Primind cartea, am deschis-o la întâmplare şi am dat de poezia Pelerin (o simplă întâmplare?), unde ultima strofă pare să celebreze o viaţă de om trăită la maximă intensitate: Cu patimă de cer şi dor/ rămân un pelerin anahoret,/ în rugăciuni smerit să mor,/ în inimă, etern poet. Am spus întotdeauna că cel ce scrie poezie se apropie, în spirit, de un sihastru, permanent în căutarea sensului vieţii, situaţie în care versurile se înscriu firesc în sfera luminoasă a rugăciunii, clipa fiind absorbită, într-adevăr, în eternitate: doar poezia,/ poezia adevărată,/ ne deschide calea către zei.
Edmond Robillard de la Academia canadiană de limbă franceză, în introducerea la ediţia din 1980, afirma că „Mircea Andrieşanu mi se înfăţişează drept un foarte mare poet” şi că a descoperit la acesta „o stranie dragoste de moarte”, explicaţia autorului bucovinean fiind cât se poate de plauzibilă: Vorbesc adeseori de moarte. Aceasta deoarece consider că poezia ne pregăteşte pentru moarte. Şi aici se ajunge la o fericită intersecţie dintre rugăciune, poezie şi filosofie, având în vedere că rolul sublim al ultimei este acelaşi: de a-l plimba pe om în proximitatea mormântului şi de a-i aminti că îl aşteaptă marea trecere, ceea ce se întâmplă în nemuritoarele construcţii artistice Mioriţa şi Monastirea Argeşului. La poetul româno-canadian, cititorul, obişnuit cu vechi cutume, face cunoştinţă într-un poem intitulat Priveghi cu o notă discordantă, care atestă o infinită amărăciune a poetului, venită dinspre omul contemporan atomizat, neavând vreme decât pentru sine chiar şi în momentele despărţirii definitive: Nimenea nu-l poate plânge,/ oamenii se plâng pe ei…/ Totuşi la acest priveghi/ plâng tăcut şi-adevărat/ precum celestele viori,/ firul neştiut de iarbă/ şi buchetul trist de flori.
Până atunci, e vorba de autoghilotinarea trupului muritor, asociată cu o imagine macedonskiană (Ca de obicei la moartea noastră/ vor fi procesiuni de viermi/ chemaţi la ultimul festin), în vreme ce poetul Mircea Andrieşanu trăieşte printr-o petrecere de o accentuată sobrietate, când partea perisabilă a omului e subordonată celei netrecătoare, pentru că doar în felul acesta persoana găseşte forţa necesară de a se sustrage gravitaţiei terestre, cea care ne măsoară destrămarea, şi de a se înscrie pe o traiectorie a „infinirii”, cum ar spune filosoful Constantin Noica: În altarul sfânt/ al sufletului meu/ simt adeseori/ cum vine Dumnezeu/ Tot ce-i mort atunci/ începe să învie/ clipa ce-o trăiesc/ se urcă-n veşnicie.
Sigur, miracolul vieţii îl încântă, tulburătoare încântare, şi-l face să-şi pună întrebări ca orice poet care se respectă, iar interogaţia sa vizează un alt aspect esenţial, în faţa căruia şi-a plecat fruntea întreaga pleiadă a poeţilor din toate vremurile: Ce-i iubirea, cine ştie?/ Jerba de azururi/ sau floarea siderală/ în tainică solie?/ O punte de suspine/ pe margini de abise?/ Pasăre ucisă/ ce pururea învie? Şi întrebările continuă, pentru ca întreg şirul să se topească într-o afirmaţie rezumativă (Ce-i iubirea/ nimenea nu ştie), din finalul poemei, ceea ce ne aduce aminte de aserţiunea lui Blaise Pascal, filosoful avertizându-ne că „omul nu e altceva decât o trestie gânditoare”. Şi nu este singurul poem unde autorul e cutremurat de semne de întrebare, iar bănuiala ce se insinuează la lectură e că acestea l-au însoţit mereu, legănându-l într-o nelinişte binefăcătoare. Ni-l imaginăm în „schitul” său sihăstresc vorovind cu sine însuşi: Cine sunt?/ De unde vin?/ Încotro merg?/ Caut adevărul/ şi cheia eului meu. De data aceasta vine şi răspunsul, dar nu la cele gândite, ci la momentul care va aduce împlinirea: Când va veni timpul/ să mă lepăd de materie/ sunt sigur/ că voi găsi senin/ răspunsuri pe deplin. Nu spune şi Apostolul Pavel, în acelaşi duh, şi acelaşi lucru?: „Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin” (Corinteni 13, 12).
Fie că se referă la spectacolul vieţii, fie că are în vedere propria călătorie (Viaţa este o minunată aventură!, exclamă Mircea Andrieşanu), cele consemnate în volum par să aparţină unui om înduhovnicit, scriind în termenii teologului de talie internaţională Dumitru Stăniloae. Acesta afirmă cu îndreptăţire că „dragostea este suprema răspundere pentru altul” (Iisus Hristos sau Restaurarea omului), în vreme ce poetul, în compoziţia Nevoia de luceferi, se află pe aceeaşi… cale: Suntem bolnavi de tristeţe,/ de melancolie şi de absurd./ E atâta nevoie de dragoste! Şi din nou maladia (incurabilă?) care nu face altceva decât să macine omenirea abandonată propriei neputinţe, propriei inerţii de a nu şti de celălalt, de a nu face efortul către libertatea în Dumnezeu, singura ziditoare: Dar, vai!/ păcatul nostru/ n-avem timp,/ n-avem clipe…, căci timpul fiecăruia dintre noi, cel ce nu se pierde, e răspunsul la chemarea Creatorului. Şi atunci, „n-avem timp” devine congruent cu „n-avem nimic”, ori „suntem un mare… nimic”. Doar poetul-anahoretul, cel ce scrie se roagă pentru omenire, cel ce trăieşte la cotele cele mai înalte drama acesteia, el singurul, precum Meşterul Manole, este în stare de sacrificiu, clipa trăgându-şi seva din eternitate şi întorcându-se, sporită energetic, tot acolo: Atunci poetul îşi va smulge/ inima din piept,/ nestinsă torţă vie,/ ce arde pentru oameni/ în clipe de veşnicie.
Mircea Andrieşanu, cu viaţa lui tumultuoasă, ca să parafrazez minimal primul vers dintr-un alt poem, n-a venit degeaba pe lume. Departe de ţară, şi-a purtat în suflet părinţii şi a rămas cu imaginea vie a Bucovinei, cu toate ale ei şi mai ales cu mănăstirile, locaşuri unde s-a zămislit limba română şi al căror dangăt rugător de clopote ajunge până dincolo de Atlantic: Mi-e dor de Bucovina mea/ în care a căzut o stea/ şi port pribeag nădejdi şi dor/ în trupul ei prea sfânt să mor.
Raiul Bucovinei dăinuie în sufletul oricărui peregrin ca o Itacă şi cu atât mai mult pentru un poet, iar Mircea Andrieşanu, nemaiavând în clipa aceasta vârsta lui Ulise (sau poate că o are?) şi nici o Penelopă ţesându-şi aşteptarea, a rămas doar să viseze la o mirabilă şi eternă întâlnire…
Comentarii