Un om hâtru şi simpatic, Grigore Moisil (1906-1973), savantul, matematicianul, academicianul s-a apucat cel dintâi între înaintaşi să reprezinte grafic evoluţia istoriei, după anumite criterii ştiinţifice. El ajunge la concluzia, ce se intuia, dar se scria mai puţin, că societatea umană nu evoluează liniar, ci în spirale. De aceea, uneori, evoluţia seamănă grafic cu involuţia.
Dacă l-am asculta şi am reprezenta grafic viaţa politică în România Mare, de când s-a născut, în 1918, şi până s-a prăbuşit, în 1940, am obţine ceva la care nu ne-am aştepta. O linie generală care coboară. De la liberalism, democraţie parlamentară, pluripartidism, între 1918-1928, sub regele Ferdinand I-iul, Întregitorul, viaţa politică alunecă în jos, spre o agonie şi destrămare a partidelor politice, împotmolindu-se într-un regim de autoritarism, unipartidism, şi Lupeascocraţie, sub Carol al II-lea, Distrugătorul. Sintagma Lupeascocraţie, elaborată şi utilizată la noi de istoricul Florin Constantiniu înseamnă: o camarilă adunată la Curtea regală, ticăloasă, lacomă, venală, profitoare, în frunte cu Elena Lupescu, amanta regelui. Carol al II-lea – chemat în 1930 de partidele de opoziţie, spre a-i dărâma şi înlătura cât mai departe de conducerea ţării pe liberalii consideraţi a fi infectaţi de corupţie, neofanariotism, bizantinism, nepotism şi politianism – le-a dat tuturor partidelor din opoziţie o lecţie de neuitat, sfidându-i pe toţi şi manipulând, după întoarcerea sa în ţară, întreaga clasă politică, spre autoritarism, unipartidism, pasivism, în faţa invaziei sovietice. Istoricul american Keith Hitchins îl caracterizează pe Carol al II-lea ca pe un individ lacom de putere, corupt, desfrânat, care se ambiţionează şi acţionează „să conducă întreaga viaţă morală şi materială a naţiunii”. Infatuat, orgolios, Carol al II-lea îşi subordonează şi paralizează clasa politică în aşa măsură încât, atunci când trupele staliniste invadează teritorii româneşti, în vara anului 1940, nici nu schiţează un gest firesc, omenesc de împotrivire, de apărare. Or, victimele, românii din Basarabia şi nordul Bucovinei erau fraţii noştri legitimi, care veniseră la noi prin propria lor voinţă, cum vin copiii la o mamă. I-am abandonat. I-am lăsat „în gura balaurului nesăţios”. Ceea ce nu s-a întâmplat la alte popoare chiar cu mult mai mici, ca noi, bunăoară, la finlandezi. Majoritatea covârşitoare a românilor şi soldaţilor aflaţi sub arme – ca şi lumea întreagă, ba, poate şi dintre invadatori, dintre ruşi, ori dintre nemţii amici, sfătuitori şi complici ai acestora (că doar nu erau toţi nişte animale, să-i oprească cineva, măcar să gândească!) – s-or fi mirat şi întrebat: ce fel de guvern din păpuşi şi cel fel de momâie de rege, străin, s-a aflat în fruntea ţării? De ce n-au lansat o poruncă, o chemare de la mic la mare, de la vlădică până la opincă, să spunem un NU!, puternic, clar, răspicat? Poate ar fi reacţionat, oarecum, altfel, şi Mussolini şi Hitler, şi ungurii şi bulgarii! Hitler avea nevoie, ca de apă şi ca de aerul de toate zilele, de petrolul, de grâul, de Carpaţii noştri, pentru aberantul său război! De ce n-am fi stat să murim ca nişte eroi, la hotare, şi a trebuit să ne-aruncăm într-o aventură de 4-5 ani, până-n stepa calmucă şi până la Stalingrad, să udăm cu sângele nostru imensităţile unui imperiu nesăţios şi să ne întoarcem înfrânţi şi cu statutul de criminali de război, de agresori?
Spectrul politic de până la marele război – faţă de epoca antebelică, în care avea loc o rotaţie periodică între două mari partide, conservatori şi liberali – s-a modificat după 1918, după introducerea votului universal, egal, direct, secret şi obligatoriu. S-a modificat, s-a amplificat! Încât, în unii ani, în timpul crizei, de pildă, la alegerile parlamentare din anul 1933 au participat 13 partide şi 20 de formaţii politice, grupări diverse, disidenţi, independenţi etc.
Cauze interne, inerente, ţinând adesea de posibilitatea regelui de-a desemna şi înlătura prim-ministrul, fără a respecta baza juridică pe care le-o da rezultatul alegerilor parlamentare, da şi ameninţări externe, permanente – şi cauze mai profunde, ţinând de natura umană – au făcut ca să nu avem o viaţă politică liniştită, normală. În cei 22 de ani, cât a durat România Mare, între 1918-1940, să se perinde la cârma ţării 33 de guverne şi parlamentul a fost convocat de 11 ori – când, durata normală şi pentru o guvernare, şi pentru o legislatură a Camerei Deputaţilor şi Senatului era de patru ani.
Electoratul, care a evoluat numeric de la 3,4, în 1919 la 3,6 milioane de votanţi în 1937 alegea 387 de deputaţi (în primii ani, numărul acestora a fost mai mare) şi 254 de senatori, din care 113 erau aleşi pe liste, iar 141 erau numiţi prin decret regal pe baza unor criterii prestabilite, din rândul unor mari personalităţi considerate cu mare prestigiu şi experienţă politică. Participarea alegătorilor – obligatorie prin lege – a fost în general bună, oscilând, în medie, între 77 la sută şi 66 la sută, deci într-o uşoară descreştere.
În ceea de priveşte numărul formaţiunilor politice participante le alegeri – dacă la primele alegeri, din noiembrie 1919 au luat parte şapte partide politice (Partidul Naţional Român, Partidul Naţional Liberal, Partidul Ţărănesc, din Basarabia şi cel din Vechiul Regat, Partidul Naţionalist Democrat, Partidul Democrat al Unirii din Bucovina, Partidul Progresist Democrat, Partidul Democrat al Ungurilor şi Secuilor, Partidul Ţărănesc din Transilvania, Partidul Socialist, ca şi şapte grupări, între care: Gruparea saşilor din Transilvania, Liga Poporului, Uniunea Naţională din Banat, Gruparea şvabilor din Banat, disidenţi, independenţi etc.); ulterior, după 1923-1924 spectrul politic s-a mai simplificat, au dispărut cele trei partide conservatoare, unele partide regionale, provinciale, s-au extins la nivel naţional, cum este cazul partidelor ţărăneşti din fiecare provincie, s-a format Partidul Naţional Ţărănesc în 1926, ca o contrapondere la PNL şi ca o posibilă formaţie pentru o eventuală rotativă guvernamentală cu liberalii; dar, în 1930, când aproape toate partidele din opoziţie, în frunte cu PNŢ, l-au chemat, nejustificat şi total ilegal pe Carol Caraiman (alias Carol al II-lea) la tron, crezând – în special în naivitatea lui, Iuliu Maniu, că îl vor putea subordona – situaţia s-a complicat şi amplificat. Din iunie 1931 numărul partidelor şi formaţiunilor politice mărunte, disidente, grupări, fracţiuni, independenţi, s-a mărit şi, ca urmare, a devenit ceea ce Iorga numea „agonia partidelor politice”, datorată, încurajată, dirijată de acest farsor, inteligent Carol al II-lea, aceea să devină dictator, omnipotent, să conducă unipersonal, el şi camarila din jurul său, încât, atât cât a mai durat sistemul democraţiei parlamentare, până în februarie 1938, numărul partidelor şi forţelor politice, care au luat parte la alegeri s-a prezentat astfel, după cum reiese din tabelul de mai jos:
| Nr. crt. | Data alegerilor parlamentare | Nr. partide participante | Nr. formaţii, grupări etc. |
| 1. | iunie 1931 | 12 | 25 |
| 2. | iunie 1932 | 13 | 45 |
| 3. | noiembrie 1933 | 16 | 90 |
| 4. | decembrie 1937 | 19 | 57 |
Este limpede pentru orice cititor simplu şi mai ales pentru un analist politic că, citind aceste date, pot fi formulate numeroase întrebări: ce politică putea fi urmărită şi tradusă în practică, în condiţiile deselor schimbări, când liberalii, de pildă, voiau să aplice formula „prin noi, înşine”, adică prin încurajarea burgheziei româneşti, iar adversarii lor, PNŢ-iştii le modificau legile, de îndată ce luau puterea şi aplicau formula lor, cea a „porţilor deschise”, deschizând calea capitalurilor străine, fără nicio oprelişte şi, în privinţa loturilor ţărăneşti, primite la împroprietărire, lansau lozinca lui Mihalache, devenit ministru al Agriculturii, „vinde cine vrea” (din ţăranii împroprietăriţi) şi „cumpără cine poate!”. Nu! Cumpăra cine avea bani şi bani nu prea aveau ţăranii.
Alte întrebări şi clarificări, încercăm în fragmentul care urmează. Poate or citi şi politicienii noştri şi s-or gândi la un plan de unitate şi continuitate în biata Românie de astăzi!
Comentarii