De mult timp intenţionam să scot în evidenţă personalităţi deosebite, care au avut un sfârşit tragic în scumpa noastră Bucovină… Şi iată că în ajutor mi-au venit două profesoare: Eleonora Schipor, profesoară la Şcoala Pătrăuţii de Jos, şi Mariana Levytschi din Crasna – Storojineţ.
Iată ce scria prof. Eleonora Schipor în articolul „Ilie I. Motrescu (Scurte date biografice)”:
„Poetul Ilie Motrescu s-a născut la 18 august 1941, într-o familie de meseriaşi (cojocari) din comuna Crasna-Putna, judeţul Storojineţ, din părinţii Ion şi Ana Motrescu.
După absolvirea şcolii generale din sat (1959) a intrat la Institutul Pedagogic «Alecu Russo» din Bălţi (Republica Moldova), la facultatea de filologie moldovenească şi muzică, pe care a absolvit-o în anul 1964. După un an de armată, s-a întors la baştină lucrând ca profesor şcolar la şcoala generală nr. 4 (1965-1967). După aceea s-a transferat la Cernăuţi, angajându-se la ziarul nou înfiinţat «Zorile Bucovinei» în calitate de lucrător literar la secţia de cultură, unde a lucrat până în momentul asasinării sale de către regimul totalitar comunist (26.07.1969).
Ilie Motrescu are publicate, post-mortem, două culegeri de poezii: «Cântarea Carpaţilor» – poezie timpurie din perioada adolescenţei (Bălţi, 1959), (Hliboca, 2003), (Storojineţ, 2008) şi «Hora vieţii» – poezie matură, proză, publicistică (Timişoara, 2001).
Despre Ilie Motrescu şi creaţia sa s-au tipărit cărţile: «Restituiri – Ilie Motrescu» (Bucureşti, 2000), «Ilie Motrescu – coborâtor din semeţia dacă» (Bucureşti, 2003), «De-a pururi logodit cu tinereţea» (Hliboca, 2004) şi «Nestinsă-i făclia poetului» (Cernăuţi, 2006), graţie lui Laurenţiu Dragomir şi Eleonorei Schipor.
Pe parcursul scurtei sale vieţi, Ilie Motrescu a mai scris eseuri, amintiri, proză scurtă, a cules folclor.
Despre poetul Ilie Motrescu s-au scris de-a lungul anilor zeci de materiale, i-au fost dedicate poezii care au fost publicate în diverse ziare şi reviste, semnate de autori diferiţi. Avem încă multe de scris şi de publicat despre acest talentat fiu al neamului nostru.”
Iată şi un articol al prof. Mariana Levytschi, cuprinzând informaţii despre întreaga familie Motrescu:
„E demnă de relatat istoria destinelor a două personalităţi remarcabile, rude de altfel, care au trăit şi activat la interval de un veac şi mai bine, lăsând o frumoasă amprentă în memoria generaţiilor de români autentici ce se vor succeda.
Ştefan Motrescu (frate cu Ilie Motrescu, născut la 11 aprilie 1939) – profesor de matematică şi fizică, a excelat profesând în domeniul învăţământului public. Cadru didactic de performanţă, cu mult har în ştiinţele exacte, Ştefan Motrescu a fost profund ataşat la valorile culturii naţionale. În scurta lui viaţă a fost iniţiatorul multor acţiuni promovative în scopul păstrării integrităţii neamului.
Fiind foarte erudit şi extrem de cultivat (în opinia semenilor săi), Şt. Motrescu a selectat şi a format prima grupă de studenţi care aveau să plece la studii în România. Tot dânsul face demersuri ca să li se acorde şi burse la instituţiile de învăţământ.
Întreţine relaţii cu muzeele din Suceava în perspectiva de a inaugura muzeul lui Mihai Eminescu la Crasna.
Este iniţiatorul primului pelerinaj postbelic la Putna lui Ştefan cel Mare în 1990, participând (în acel an – n.n.) şi la prima Adunare de la Alba Iulia, la sărbătoarea Marii Uniri.
E gazdă primitoare pentru mulţi artişti, interpreţi vocali celebri, ce concertează pe scenele Crasnei.
Prozator şi publicist, Şt. Motrescu se remarcă şi ca autor de versuri, «Bucovina», «Testament», «La stejarul lui Ştefan» apreciate fiind ca având o valoare incontestabilă.
În corespondenţa sa cu profesorul Schipor Gheorghe din Rădăuţi (anii 1997-99), îşi afirmă dorinţa de a da viaţă unei culegeri intitulate «Fiii satului» sau «Oameni iluştri din Crasna» asupra căreia lucra. Tot aici menţiona (în urma cercetărilor asupra arborelui genealogic): «…Sunt un descendent al profesorului Andronic Motrescu şi faptul acesta mă face deosebit de mândru. Frumos ar fi ca în Rădăuţi, pe lângă Liceul „Eudoxiu Hurmuzachi” (originar tot din Nordul Bucovinei) să existe şi Liceul agricol „Andronic Motrescu”».
Şt. Motrescu se stinge subit din viaţă, în cel de-al 67-lea an, într-o dimineaţă de duminică, la 7 decembrie 2003.
Andronic Motrescu – strămoş al lui Ştefan Motrescu – profesor şi publicist, autor de manuale, născut în anul 1852 în Crasna Putnei. A studiat Facultatea de Agronomie la Augsburg – Germania şi la Academia de Agricultură în Ungaria (1874). Administrator de moşie, fondator şi primul director al Şcolii de Agricultură din Rădăuţi (1897). Autorul primului manual de agricultură, tipărit în 1905, la Viena; publicaţii multiple în ţară şi la Viena.
Anunţul decesului său îl găsim în «Glasul Bucovinei» din 15 octombrie 1922, Cernăuţi: «Marţi, 10 octombrie a.c. a încetat din viaţă, în Rădăuţi, fostul director al Şcolii agronomice d. Andronic Motrescu în etate de 70 de ani».”
Şi pentru a omagia memoria acestui poet din frumoasa comună Crasna, stins din această viaţă ca şi Labiş, la o vârstă mult prea fragedă, adăugăm versurile poetului bucovinean Leonte Dumitrescu, „Troiţă bucovineană”: „Troiţă bătută de ploi şi de vânt,/ Înfiptă pe culme de stâncă,/ Mai străjui şi astăzi la cap de mormânt/ Ce-ascunde o jale adâncă.// În veştedă umbră de cetini şi brazi/ Pătrunsă de raze de soare,/ Îţi sprijini şindrila în vânt, să nu cazi,/ Să laşi trist mormânt în uitare.// Şi astfel drumeţii ce trec rătăciţi/ Îşi curmă din pas a lor cale/ Şi vin să se-nchine la tine, smeriţi,/ Să-şi stingă a chinului jale.// Citesc apoi slova-ncrustată în lemn/ Ce spune că doarme-ntru Domnul/ Erou de legendă-ntr-al vremilor semn/ Şi nimeni nu-i turbure somnul.// «La Crasna se stinse ăst mândru flăcău/ În grea şi cumplită furtună,/ Ce-a prins Bucovina, pe sufletul său,/ Din rea răsbunare păgână!…// Cu moartea dând mâna viteaz s-a luptat/ Cu leşul trufiei barbare,/ Şi sânge şi suflet drept jertfă le-a dat/ Pe vechi şi străbune hotare!…»// În noapte visarea te prinde cu el/ Troiţă de tristă-amintire/ Şi-asculţi iar povestea, aceeaşi, la fel/ Cu alte poveşti de jertfire”.
Şi spre aducere aminte, închei această evocare cu „Hora vieţii” (din volumul cu acelaşi nume, apărut la Timişoara) de Ilie I. Motrescu: „Aici ne întâlnim/ în preajmă şi-napoi/ sunt timpurile duse/ şi vremile de-apoi./ Iar noi feciori şi mame,/ prieteni şi duşmani,/ întindem hora vieţii/ pe-un ţărmure de ani./ Ne revedem în grabă/ din goana veşniciei,/ şi ne iubim, sau batem/ o urmă să rămâie./ Puterea vieţii fierbe/ în clocot spumegos!/ De-odată-ntoarcem ochii/ şi vrerile pe dos./ Ne ducem…/ – Cale bună, bărbatule voinic!/ – Din darurile voastre n-am moştenit nimic./ – Să ne-auzim de bine, flăcăule frumos!/ – Vă mulţumesc de moarte, petreceţi sănătoşi!”.
Comentarii