Dacă e să dăm crezare unei „prejudecăţi” călinesciene ivită într-un context polemic, perpetuată, verbal, (şi) de Al. Piru, „doctorii nu ştiu să facă literatură”, fiind, datorită înseşi naturii profesiei lor, incompatibili cu actul de creaţie ficţională. Şi dacă vor fi existând suficiente exemple ilustrative în acest sens, nu este mai puţin adevărat că există şi destule cazuri care infirmă „regula” călinesciană, Vasile Voiculescu şi Augustin Buzura (spre pildă) reprezentând reperele cele mai concludente ce pot fi invocate ca probă peremptorie de către oricine citeşte (şi) literatură beletristică.
Recent, s-a lansat la Fălticeni, oraşul atâtor miracole spirituale (nu numai) literare, romanul Emigranţii, semnat de Vasile V. Popa, de profesie… medic ginecolog (!) – fiul celebrului profesor fălticenean Vasile Gh. Popa (scriitor remarcabil – poet, prozator, memorialist şi publicist –, mare folclorist, istoric literar şi om de cultură, cel care l-a descoperit pe Nicolae Labiş la începutul anului şcolar 1946-1947 şi i-a călăuzit paşii, ca îndrumător literar, până la sfârşitul anului 1951) – roman veritabil care vine şi el să infirme „regula” mai sus invocată, fiind, să o spunem deschis, o piesă literară în mare măsură izbutită ca scriitură în stil „tradiţional” (doctorul Popa nu-şi pierde vremea cu flecăreli postmoderniste!), actual ca subiect, incitant ca provocare pentru cititorul înzestrat cu un gust literar cultivat, chiar dacă autorul manifestă aderenţă (involuntară?) şi la o teză consumată în cercul „Viaţa Românească” de sorginte poporanistă, viabilă ca deziderat, dar cine ştie şi dacă realizabilă în fapt: salvarea din dezastrul în care am fost aruncaţi, prin spiritul de incompetenţă şi tălhăreală al iluştrilor noştri aleşi (de noi!) din 1990 şi până în clipa de faţă, urmează a se produce prin revenirea la „vatra străbună”a fiilor acestei nenorocite ţări, împinşi să-şi „ieie lumea în cap”, pentru a-şi proteja existenţa adusă în pragul expierii de brava noastră politică postdecembristă.
Romanul în discuţie mi se pare că a fost scris chiar la Fălticeni, unde autorul revine în fiecare an, din primăvară până-n toamnă, spre a concepe o carte pe sezon, şi a apărut la Galaţi, în anul 2015, sub auspiciile Fundaţiei Culturale „Antares”.
Într-o scurtă, dar pertinentă prefaţă cu titlul După 25 de ani, distinsa editoare Katia Nanu, înzestrată cu un condei critic sigur, subliniază vocaţia scriitoricească a doctorului Vasile V. Popa, „puternic marcat de ultimele decenii traversate de România într-un mod pe cât de original pe atât de păgubos”. Credem că foarte nimerit era aici epitetul „dezastruos”, atât pentru realitatea din roman cât şi pentru cea din… crunta noastră Realitate pe care autorul o surprinde exponenţial şi o denunţă transfigurativ. Căci „aventura” postdecembristă, în regim de forţă majoră, a profesorului Andrei Jitaru, un intelectual rasat, protagonistul romanului (nevoit să apeleze, şi el, la „comerţul… transfrontalier”, pe via Bârlad-Istanbul-Cernăuţi, şi la căpşunăritul pe ogoarele angliste, spre a-şi rotunji satisfăcător veniturile necesare unei existenţe decente), ca şi al multor alte personaje, îndeosebi cele feminine (ajunse „dame de consum” în Occidentul civilizat – „Bandiţii ăştia ne-au transformat într-o ţară de curve”, se explică o împricinată) – a se vedea, în special, cazul monstruos tragic al Mariei Dimitriu, recuperată în cele din urmă de Andrei Jitaru prin căsătorie, capitol amplu care ar putea fi transformat, prin extindere epică, într-un roman separat, pe motivul literar, cultivat cu precădere de către romantici, al salvării florii ajunse / târâte în noroi. – această „aventură” nu-şi găseşte, atât în primă cât şi în ultimă instanţă, resortul explicativ decât într-o politică desfăşurată exclusiv sub imboldul incompetenţei şi al parvenitismului. „Ăştia – zice în cadrul unui dialog profesorul Andrei Jitaru, protagonistul romanului –, clasa politică cocoţată pe tronul ţării, îşi bat joc de noi, de ţară. Noi ce facem? Acceptăm! Acceptăm în loc să ieşim cu milioanele în stradă, să-i spulberăm, să curăţim ţara de lichele, de paraziţi, de hoţi, de alogenii care vin nu să ne ajute, ci să ne fure, să ne aducă droguri, să ne smintească fetele de la morala noastră veche, creştină”.
Reflex şi al facturii spirituale a autorului, în cadrul căreia se distinge „bogata sa experienţă de viaţă”, precum şi „un miraculos bagaj de cunoştinţe” (K. N.), romanul reprezintă şi o fermecătoare risipă economicoasă de consideraţii şi informaţii din sfera culturii generale, a istoriei (nu numai) naţionale corect gândite pe baza unei asimilaţii organice, ca să nu mai vorbim de strălucitele şi competentele comentarii şi referinţe la artele plastice de la noi şi de aiurea, manevrate cu o uşurinţă pe care o poate invidia orice specialist în materie, totul asimilat, circumscris relativ complet uneori în structura ideatică a romanului, care rămâne, aşa cum judicios observă prefaţatoarea cărţii „o cronică a deceniilor dezmembrării noastre, materiale, morale, spirituale, intelectuale”, vehiculând totuşi „o speranţă pe care puţini dintre noi o mai au, aceea a unei posibile reîntoarceri a emigranţilor în «patria mamă»”.
Pe scurt, prin cartea de faţă, scriitorul Vasile V. Popa ne pune în faţă primul său roman veritabil în cel puţin două sensuri: unul estetic, vizând adică realitatea artistică veritabilă în planul construcţiei şi al expresivităţii literare şi unul etic cu referire, altfel spus, la adevărurile de viaţă pe care cartea îşi propune şi izbuteşte, în bună măsură, după părerea noastră, să le oglindească în mod adecvat. Ceea ce, având în vedere faptul că în experienţa creatoare a autorului este vorba de o premieră, constituie o performanţă lăudabilă.
Comentarii