Considerăm necesar să mai stăruim asupra Tratatului de la Trianon cu fostul „regat ungar milenar”. E necesar să relevăm împrejurările adoptării, contraargumentele ungurilor, conţinutul justiţiar şi adevărul curat cu care am stat o sută de ani în picioare şi stăm, apărându-l şi respectându-l cu demnitate şi onestitate, reparând umilinţele şi suferinţele înaintaşilor şi meditând la ceea ce trebuie spre a consolida şi lăsa moştenire urmaşilor această izbândă a izbânzilor, care însemnă Transilvania.
Marea Adunare Naţională din 18 noiembrie/1 Decembrie 1918 a adunat la Alba Iulia, cum nu s-a mai întâmplat în nicio altă provincie istorică, peste o sută de mii de oameni din toate stările sociale şi din toate aşezările urbane şi rurale din Ardeal, Crişana, Maramureş şi Banat, care mulţime, laolaltă cu cei 1.228 de deputaţi aleşi democratic, a votat, cu o voinţă şi cu un entuziasm de nedescris şi unanim, unirea pe vecie cu Regatul României. Procesul-verbal al unirii l-au preluat 5 deputaţi ai adunării, care i l-au înmânat regelui Ferdinand şi la 14 decembrie actul unirii a fost legiferat şi pe plan central, la Bucureşti, iar 3 dintre fruntaşii românilor transilvăneni, dr. Alexandru Vaida-Voevod, Vasile Goldiş şi Ştefan Cicio Pop au intrat imediat ca miniştri de stat în guvernul condus de Ion I.C. Brătianu.
Odată cu Unirea, în aceeaşi zi s-a votat şi proclamat un şir bogat de reforme radicale: împroprietărirea ţăranilor, vot universal, o nouă Constituţie, o legislaţie în spiritul celor mai avansate state contemporane, inclusiv dreptul minorităţilor la administraţie locală, învăţământ şi justiţie în limba maternă.
Ca o particularitate în cazul Transilvaniei, când s-au petrecut toate acestea, la Alba Iulia niciun ostaş român sau maghiar nu se afla în preajmă. Dimpotrivă, armata se afla la peste 200 km, aşa cum se consemnează în toate documentele epocii.
Armata română a reînceput să se reorganizeze şi abia la 13 noiembrie 1918 a trecut din nou Carpaţii, ajungând în ultima decadă a lunii în ţinutul secuiesc, spre a preveni unele tulburări sau răzbunări pe seama românilor din zonă. La aceeaşi dată, dinspre Capitală se retrăgea, dezarmată, pe calea ferată, spre vest, ceea ce rămăsese din fosta armată a lui Mackensen – despre care acesta declarase la plecarea din Bucureşti: „Am venit încoace cu o forţă militară disciplinată şi mă reîntorc cu o turmă dezordonată”.
Înaintarea în Transilvania, trecerea Tisei, intrarea în Ungaria şi ocuparea Budapestei de către români s-a început la 25 noiembrie 1918, începând cu ţinutul secuiesc şi s-a continuat pe măsura înteţirii şi înmulţirii represaliilor şi crimelor săvârşite de forţele de administraţie şi ostaşii maghiari, dar mai ales de la 16 aprilie, din însărcinarea comandamentului militar franco-britanic, la care s-au adăugat şi unităţi ale cehilor şi sârbilor, mai puţine, până la înfrângerea definitivă a ungurilor şi instalarea temporară a unui Înalt Comisar Român la Budapesta – care s-a aflat aici între 4 august şi până la 28 martie 1920.
Toată această acţiune militară a fost determinată de un complex de factori şi împrejurări. Contradicţiile iscate între Puterile Aliate şi Asociate în general şi cele europene şi SUA; neînţelegerile între civili şi militari; tergiversarea deciziilor finale şi încercarea delegaţiilor din Consiliul Suprem, al marilor Puteri victorioase, de a-i trata pe trimişii statelor mici şi mijlocii, foste aliate, la fel de brutal şi arbitrar ca şi pe reprezentanţii statelor învinse – şi mai ales preocuparea marilor puteri de-a dobândi cât mai multe foloase şi de la unele şi de la altele dintre statele semnatare. Dar mai presus de toate acestea, intervenţia armată s-a datorat reacţiilor ostile, violente, disperate, permanente, ale ungurilor care, refuzând să-şi trimită delegaţi la Paris, multă vreme s-au preocupat să ofere membrilor din Consiliul Suprem sau din comisiile de lucru tot felul de concesii şi privilegii, fie în bloc, fie separat, statelor interesate sau unor magnaţi şi afacerişti particulari, cele mai mari promisiuni spre a le apăra şi salva vechile hotare ale acelui mult apărat „regat milenar ungar”. Încercarea Republicii Sovietice Ungare de-a colabora cu Rusia şi Ucraina bolşevică, ba încă şi cu Bulgaria la un moment dat, nu putea lăsa lumea occidentală pasivă şi, cu atât mai justificat, pe vecinii Ungariei.
Armata română, participând şi lichidând focarul politic extremist leninist din Ungaria, îndeplinea o misiune istorică de mare şi imediată însemnătate. Prin noua situaţie creată, pe care o stăpânea în zona răsăriteană şi central europeană, România permitea restabilirea ordinii de drept, spre a putea desfăşura şi finaliza negocierea şi încheierea Tratatului de Pace cu Ungaria. În acelaşi timp, prevenea şi stăvilea infiltrarea şi înaintarea epidemiei bolşevice spre Centrul Europei – lucru pe care îl vor pierde din vedere aliaţii lui Stalin, în cel de-al Doilea Război Mondial, când l-au ajutat să câştige războiul, dar au neglijat total pacea şi i-au oferit şi înlesnit să pătrundă spre Centrul Europei în golul de putere creat prin dispariţia imperiului Austro-Ungariei.
Acţiunea în sine a armatei recupera şi consolida prestigiul României noi întregite; dar, totodată, stârnea o invidie, o gelozie, o duşmănie din partea Consiliului Suprem, a statelor occidentale şi a SUA; la 15 noiembrie 1919, spre exemplu, Consiliul Suprem acuza guvernul român că „sfida” areopagul păcii şi se comporta „ca de la putere la putere egală” şi „refuza să accepte sarcinile solidarităţii; şi SUA, şi Consiliul Suprem şantajau România că nu vor discuta problema recunoaşterii Unirii Basarabiei până când trupele române nu se retrag dincoace de linia de demarcaţie prevăzută în Tratatul de la Trianon. A fost chiar nevoie ca după demisia guvernului Brătianu să mai urmeze încă un guvern, cel condus de Arthur Văitoianu, care s-a postat pe aceeaşi poziţie, şi apoi un nou guvern, condus de transilvăneanul dr. Alexandru Vaida-Voevod, şeful acestuia deplasându-se la Paris şi la Londra, unde s-a înţeles cu englezii ca românii să se retragă cât mai grabnic din Ungaria, iar marile puteri să accepte să discute despre recunoaşterea unirii şi a Basarabiei cu România; dar Franţa s-a supărat de o posibilă amiciţie prea strânsă cu Anglia în defavoarea sa şi, ca urmare, în timp ce Vaida se mai afla la Londra, el a fost schimbat cu Averescu, iar la externe au fost aduşi – se pare tot la sfatul Franţei – întâi Duiliu Zamfirescu, apoi Take Ionescu, în martie-iunie 1920.
Tratatul cu Ungaria a fost definitivat în primăvara lui 1919, fără a fi influenţat nici de înaintarea trupelor române, nici de schimbarea lui Béla Kun şi nici de instalarea la Budapesta – în paralel cu existenţa şi funcţionarea Înaltului Comisar Român, dar ostil acestuia, a Comisiunii generalilor Aliaţi, care „înregistra plângeri cu învinuiri contra României” – însă Ungaria a trimis prima delegaţie la Paris abia la 14 ianuarie 1920, condusă de faimosul şi bătăiosul conte Albert Apponyi. Acesta a predat Consiliului Suprem note de protest însoţite de anexe documentare de mii de pagini. I s-a cerut lui Apponyi să prezinte observaţiile până la 10 februarie. Apponyi analiza şi declara la 12 februarie 1920 că Ungaria respinge în bloc întreg textul ce i s-a dat. Motivele? Nu era posibil ca „un regat unitar şi milenar”, cum fusese cel ungar, să fie fărâmiţat şi dat în bucăţi „unor rase şi culturi inferioare”, fără a se admite soluţii, ca de pildă plebiscit sau referendumuri. El mai acuza Consiliul Suprem că noile frontiere au fost trasate „arbitrar”, încât „oamenii ar urma să fie mutaţi de la un stat la altul, precum o turmă e dusă de la un staul la altul”.
Apponyi propunea ca soluţii „autonomii culturale sau chiar teritoriale etnicilor nemaghiari” sau să fie consultaţi locuitorii prin „plebiscit sau referendum”.
Pe ce se baza acest unic delegat al unui stat învins în cutezanţa şi aroganţa sa de-a respinge un tratat în totalitate? Pe disensiunile dintre Înaltul Comisar Român de la Budapesta şi Comisiunea generalilor Aliaţi?
Nu! Pe faptul mult mai „concret” că odată cu el mai venise la Paris un grup de magnaţi de la Societatea Schneider-Creusot să trateze nişte afaceri „grase” cu viitoarea Ungarie…
Comentarii