Un om, o casă, un pod. Linia ferată. Parcurile. Un aparat vechi de fotografiat. Un stilou cu cerneala uscată. Un pescar curajos. Toate devin poveşti. O poveste a devenit şi fata fragilă de odinioară. O ştiau iubitorii de poezie. Astăzi ar fi avut peste 44 de ani.
“Sufletul îmi este strivit de o roză/ aş vrea să devin izvor al cuvântului/dar lupii m-au sfâşiat/ gândurile m-au alungat/ şi m-au orbit, pentru că s-a ţinut de mine un şir de cuvinte” scria cândva poeta Hellen Narcisa Hulubaş.
Era frumoasă, inteligentă şi tânără. Când a murit avea 25 de ani. S-a prăbuşit în dimineaţa zile de 10 octombrie 1997, pe neaşteptate, şi nu a mai fost nimic de făcut. Vorbisem cu ea vrute şi nevrute. Fusese născută cu răbdarea de a asculta şi cu profunzimea de a înţelege. Îşi dorea să scrie. Versul era desprins din adâncimea sufletului ei, din candoarea tinereţii şi din optimismul cu care privea viaţa. Uneori parcă s-ar amesteca printre trecători, înaltă, cu părul lung şi mătăsos, mereu în grabă, privind lumea cu ochii de un albastru intens. Se spune că nu primim poveri pe care să nu le putem duce. Narcisa nu a mai putut duce greutatea versului cu care era înzestrată. Cele două cărţi de versuri tipărite postum au apărut una la Editura “Bucovina Viitoare”, în 1998, şi una la Editura „Geea”, în anul 2002. Lansarea primei cărţi a avut loc la Rădăuţi, la 2 octombrie 1998, iar la 14 mai 1999 a fost premiată de Fundaţia Culturală a Bucovinei. Cărţile mărturisesc, aşa cum bine spune Augustin Eden, “o poezie a dramei existenţiale”. „O poezie a unui spirit încarcerat de timp într-o lume dominată de asaltul vieţii, o poezie în care moartea apare ca o izbăvire şi ca o poartă de intrare într-o existenţă fără cusur. Aceasta este poeta Hellen Narcisa Hulubaş. Ne priveşte de sus o stea ca o lumină de aur închis. O simplă stea tremurătoare în palma unei nopţi eterne. Fie ca cititorii să o descopere mereu şi să se recunoască în strălucirea ei poetică” notează Augustin Eden.
“O să mă nasc iarăşi – scrie Narcisa. “Hârtia îmi refuză sufletul/ Pentru prima oară s-a săturat să mă mai asculte/ minciuna care îmi dă putere de viaţă/ rup foaia şi-o iau de la capăt/ până mi se frânge sufletul ca o peniţă apăsată violent/ pe iluzii/ Nu-i nimic/ îmi spun/ o să mă nasc iarăşi/ în mileniul următor/ odată şi odată tot va exista adevărul!”
Mi-e dor de Narcisa, un dor pe care îl porţi în inimă ca pe o piatră preţioasă. Mi-e greu să mi-o imaginez cu părul încărunţind uşor. Ce impresionantă este poezia “Aproape de suflet”! “Trece vremea/ ca o desprindere a mâinilor trece/ şi aproape că nici nu mai ştiu/ dacă m-oi duce ca să mă cauţi /în secolul XXII/ Când voi fi floare/ când voi fi cuvântul/ pe care să-l pui în pagină/ dacă o fi să mă nasc şi atunci”. “Poemele sunt lungi, fericite să nu se mai sfârşească” – scrie Marcel Mureşeanu, arătând: „paginile sunt premonitorii, de un expresionism temperat, alunecând în zona renunţărilor şi-n cea a depresiei întinse ca o pecingine pe pereţii textelor”. “Poemele ei, cu care m-am aflat faţă în faţă cu puţini ani în urmă, flancau discret fiinţa pământească a autoarei, aşezându-i-se în cărare, gata să moară sub pas”, subliniază pe bună dreptate criticul literar.
Rădăuţi, 2016. O femeie alergând în ploaie spre o gară abandonată, un ziar uitat pe o bancă, un cortegiu funerar. Toate devin amintiri. Şi chiar dacă nu avem nicio putere să schimbăm ceea ce ne este dat, scrisul rămâne forma noastră de protest.
Comentarii