Ironia nostalgică

Zilele trecute vorbeam cu un tânăr proaspăt sosit din străinătate, care mărturisea cu bucurie că viaţa culturală a Rădăuţilor începe să aibă ceva din efervescenţa vieţii de odinioară. Se tipăresc periodice, cărţi, au loc întruniri, unde actul creator îşi spune cuvântul. Un motiv în plus să zăbovim asupra cărţilor. Căci de politică se ocupă alţii cu destulă pricepere. (Să dea Domnul să fie şi cu folos!) Se întâmplă adesea să trăim lângă oameni pe care nu-i cunoaştem îndeajuns. Nu le ştim pasiunile, nu le cunoaştem talentele, nu le bănuim frumuseţea interioară. Aflăm despre toate acestea prea târziu. Unii dintre dumneavoastră aţi cunoscut-o poate pe Emilia Bodnar. La Editura „Smart” a apărut cartea de versuri „Gânduri” de Emilia Bodnar. Este de fapt o carte omagiu alcătuită de soţul autoarei, profesorul Ioan Bodnar, în memoria distinsei învăţătoare. Emilia Bodnar s-a născut la 26 ianuarie 1935. A urmat şcoala gimnazială în oraşul Siret, apoi Şcoala Pedagogică din Siret, secţia ucraineană, pe care a absolvit-o în 1952. Prima şcoală unde a fost repartizată a fost şcoala gimnazială din Negostina. În anul 1974, împreună cu familia, s-a mutat în oraşul Rădăuţi. A fost transferată la şcoala gimnazială Volovăţ, unde a lucrat până în momentul pensionării. „Ne chinuiam, acum câţiva ani, împreună cu delicatul profesor Dragoş Şcheu, să refacem istoria corpului profesoral de la Volovăţ, când ne-am întâlnit cu numele învăţătoarei Emilia Bodnar. Am rămas surprins căci, în sala în care am făcut primele lecţii de religie erau câteva acuarele semnate Bodnar. Curiozitatea mi-a fost înfrânată de mulţimea grijilor cu care eram asaltaţi în anii ’90 ai veacului trecut. Peste ani, aveam să descopăr taina. Doamna învăţătoare Bodnar nu cocheta cu pictura, ci cu poezia. Pe autorul acuarelelor, din care mai păstrez una, aveam să-l cunosc mai târziu” scrie preotul Dumitru Valenciuc. „Poezia doamnei Emilia o asemănăm cu poeziile lui Topârceanu ori ale lui Minulescu – afirmă Radu Bercea – „o poezie cu ironie nostalgică, alunecând spre dramatism, o iubire ascunsă a omului şi o neîmplinire”. Am citit cu atenţie cartea Emiliei Bodnar. Am citit o poezie suavă, anume de recitat la ceas de seară, când pe străzile Rădăuţilor călătorii se întorc înfriguraţi spre case. Există, dragii mei, nădejdea primăverii chiar şi atunci când totul pare lipsit de culoare, când pe uliţe se vântură oameni care promit marea şi sarea.