- Sfatul Ţării – scrie în continuare reprezentantul guvernului ucrainean – promisese că „dreptul de-a soluţiona definitiv problema Basarabiei o va avea în final Constituanta, convocată în condiţii normale”. Cine cercetează întreaga documentaţie a alegerii, activităţii şi existenţei Sfatului Ţării, constată că această Adunare legislativă a Basarabiei s-a format şi comportat ea însăşi ca o Adunare Constituantă. Iar condiţiile istorice n-au devenit normale decât foarte târziu, la câţiva ani după război, şi de fapt e greu de precizat când s-au normalizat.
Scrisoarea guvernului ucrainean conţinea şi alte pretexte:
- Că Puterile Antantei, prin reprezentanţii lor, „i-au acordat Republicii Moldoveneşti o garanţie scrisă că-i vor apăra şi garanta independenţa în raport cu România”;
- Că însuşi guvernul român i-a promis o astfel de independenţă;
- Că, la chemarea Sfatului Ţării, generalul Broşteanu, intrând cu cele două divizii în Basarabia, declara că „are ca singur şi exclusiv scop salvgardarea bunurilor şi muniţiilor aparţinând României” în teritoriile dintre Prut şi Nistru şi preciza că se va retrage „când aici va exista o forţă militară proprie, naţională”.
- Că textul conversaţiilor guvernului ucrainean cu generalul Coandă, din 15 ianuarie 1918, „a fost transmis inexact la Iaşi”; încorporarea Basarabiei la România s-ar fi făcut „ca urmare a unui ultimatum” şi „s-a refuzat garantarea autonomiei Republicii Moldoveneşti şi ridicarea stării de război” sau că „Basarabia a fost tratată ca o ţară inamică”.
Guvernul Ucrainei aprecia că, „timp de un secol, Basarabia a făcut parte din Imperiul Rus şi se găsea în relaţii politice şi economice strânse cu vecina ei, Ucraina. De aceea, Ucraina ar fi vrut să păstreze aceste legături strânse şi chiar să-i acorde Republicii Moldoveneşti „dreptul de autonomie” mai ales că „moldovenii nu constituie majoritatea populaţiei, că această majoritate aparţine popoarelor nemoldoveneşti, printre care se numărau şi mulţi ucraineni. Ca urmare, „interesele vitale ale Ucrainei – strategice şi economice – cer ca guvernul Ucrainei să insiste asupra încorporării Basarabiei care îşi va păstra autonomia politică numai la Republica Ucraina” (subl. a.). Autorii notei ucrainene subliniau în final că acesta „este şi voinţa marii majorităţi a populaţiei Basarabiei” (subl. a.).
Astfel de „argumente”, pe cât de nebuloase, de nefondate, vor fi mereu repetate, iar răspunsurile guvernului român ignorate, sfidate, ca şi când erau simple vorbe aruncate în vânt.
Manifestând răbdare, încercând să păstreze un ton blând, îngăduitor, având multă bunăvoinţă pentru un dialog civilizat, cerând vecinilor să fim şi noi, românii, ascultaţi spre a găsi împreună o cale comună spre a elabora şi promova „relaţii cordiale şi continue, cât mai curând posibil între două state vecine”, guvernul român încerca, printr-un amplu răspuns dat la 19 iunie 1918, să reanalizeze şi să evalueze „în mod lămurit faptele a căror discuţie face obiectul prezentului nostru schimb de note”, depăşindu-se pe cât posibil „acele informaţii voit eronate sau tendenţioase”, care sunt mereu repetate fără nici un folos.
Primul fapt real, incontestabil, pe care-l aduce în discuţie guvernul român este delimitarea geografică. Moldova – protejată spre apus de Carpaţii Orientali, iar la răsărit de marile fortăreţe de la Hotin, Soroca, Tighina, Cetatea Albă şi Chilia (care mai târziu au căzut sub turci) apărată în mod natural şi de apa Nistrului – această alcătuire statală a fost guvernată de domni români de la formarea sa, în veacul al XIV-lea şi până în 1812, când Rusia a ocupat cu forţa jumătatea ei de răsărit. Turcia, prin capitulaţiile consimţite în veacurile XV-XVIII avea obligaţia să apere aceste teritorii, dar le-a abandonat neputincioasă, fiind înfrântă. Ocupând-o prin forţă şi anexând-o la imperiul ei, Rusia n-a putut, în cei 106 ani de stăpânire, să constate „nici cea mai mică diferenţă între limba, moravurile, tradiţiile, obiceiurile etc. populaţiei moldoveneşti de dincoace şi de dincolo de Prut”. Aşadar, „din punct de vedere geografic, etnografic, istoric, aşa-zisa provincie a Basarabiei (numire care, iniţial, până la 1812 era rezervată exclusiv extremităţii sale meridionale, dar ruşii au extins-o la întreaga jumătate de răsărit a Moldovei) a fost din toate timpurile un pământ românesc şi a format jumătatea de răsărit, parte integrantă şi indivizibilă a Principatului Moldova” (subl. n.).
Aceasta este prima faptă reală care – conform poziţiei guvernului român – trebuie avută în vedere ca o realitate incontestabilă. La aceasta se rezumă trecutul Basarabiei.
Cât priveşte prezentul Basarabiei, în cei 106 ani de stăpânire rusă aspectul românesc al pământului Basarabiei nu s-a schimbat aproape deloc. Exceptând oraşele, cu populaţia lor cosmopolită, amestecată cu români autohtoni şi imigranţi străini, cu funcţionari fluctuanţi, mai ales ruşi şi rusofoni, cu câteva colonii germane, imigrate şi aflate în partea de sud; însă, din secolul al XIX-lea, Basarabia oferă azi (la 1918, n.n.) aproape acelaşi tablou ca şi acum 106 ani în urmă, la 1812; adică o populaţie moldovenească, românească, de ţărani şi ciobani, de cultivatori, ce ocupă aproape în totalitate satele acestui teritoriu. Totuşi, în districtul Hotin şi de-a lungul cursului Nistrului s-au produs infiltraţii mai mult sau mai puţin importante ale populaţiei ucrainene şi rusofone; se adaugă, în sud, sate rare de cazaci, ruşi, schismatici (ortodocşi pe stil vechi), bulgari, turci veniţi din Dobrogea. Mai trebuie adăugat şi reţinut un fapt: aproape toate denumirile toponimice, nume de sate, moşii, păduri, munţi şi văi, ape sunt, chiar în partea Basarabiei ocupate odinioară de tătari, pur moldoveneşti, iar „numele de origine străină sunt prea recente, ori prea rare, ceea ce dovedeşte în mod peremptoriu marea vechime şi persistenţă, evidentă, a elementului românesc pe întreaga întindere a teritoriului cuprins între Prut şi Nistru”.
Acestea sunt în „rezumat – se scrie în nota guvernului român din 19 iunie 1918 – datele, faptele reale, incontestabile ale problemei Basarabia”.
După ce rezumă „faptele reale, incontestabile”, documentul guvernului român trimis guvernului Ucrainei la 19 iunie 1918, conchide: „Toate argumentele şi toate motivele, de nu importă ce ordin, geografic, etnografic etc. dovedesc că Basarabia nu este decât jumătatea de răsărit a Moldovei, iar această jumătate trebuie să se reîntoarcă, odată cu lichidarea Imperiului Rus, la Moldova”.
Insistând asupra acestei prime constatări reale, guvernul român scria: „Acest fapt este atât de limpede şi atât de evident încât Puterile Centrale ale Europei (la acea dată actul diplomatic avea în vedere Germania, Austro-Ungaria, Turcia şi Bulgaria ale căror trupe ocupau două treimi din teritoriul Vechiului Regat român şi Capitala acesteia şi impuseseră Tratatul de pace de la Brest-Litovsk şi cel de pace separată de la Buftea-Bucureşti din 7 mai 1918), a doua zi după un război pe care li l-a declarat România însăşi, nu s-au gândit să conteste ceea ce în mod evident era incontestabil şi nu s-au opus la aceea ca dorinţa exprimată de către românii din Basarabia, de a vedea provincia lor reunită la Patria-mamă, să devină un fapt împlinit”.
Anticipând cele întâmplate ulterior – când Germania s-a înarmat până-n dinţi şi relaţiile dintre SUA şi foştii ei aliaţi europeni s-au deteriorat, iar Hitler avea nevoie să anuleze prevederile Tratatelor de la Versailles şi să-şi protejeze „spatele” spre a declanşa cel de-al Doilea Război Mondial, printr-un tratat de „neutralitate” cu URSS, care în realitate însemna satisfacerea pretenţiilor revizioniste şi expansioniste ale regimului lui Stalin – aceeaşi Germanie îşi schimba cu o sută optzeci de grade atitudinea şi ceda teritoriile pe care colosul din Răsărit i le solicita.
Guvernul român, în răspunsul său din 19 iunie 1918 trimis Ucrainei, reamintea evenimentele care au precedat Unirea Basarabiei cu România, conchizând: legalitatea şi legitimitatea Unirii din 27 martie 1918 nu avea în vedere acele „interese strategice sau economice”, despre care amintea nota guvernului ucrainean, ci un motiv sacru: al unirii cu Patria-mamă, care este, neîndoielnic, deasupra tuturor celorlalte consideraţii.
Comentarii