Preotul-cercetător Nicolae Cojocaru

coperta cojocaru cercetari de cultura popularaPărintele de la Câmpulung, Nicolae Cojocaru, respirând inteligenţă şi mişcându-se cu uşurinţă între Revelaţie şi ştiinţă, e un semănător evanghelic cu o evidentă responsabilitate asumată la hirotonie şi, ca urmare a învestirii sale cu mai mulţi talanţi, e un avizat şi fecund explorator pe terenul mirabilei existenţe a poporului român, cel ce n-a vânturat istoria pe orizontală, ci, înfrăţit cu pământul din jurul Carpaţilor, a năzuit permanent să se înalţe către împărăţia cerului, înfrăţindu-se şi cu stelele de deasupra lui. Neamul românesc a trecut prin aceeaşi minune precum poetul Nicolae Cojocaru: Am vrut să ating/ cu mâna o stea/ şi când am ajuns/ acolo sus,/ steaua s-a prefăcut/ în praf de luceferi/ pe inima mea.

Către finele anului 2015, harnicul părinte şi-a surprins la modul cel mai plăcut atât colegii de altar, cât şi cei obişnuiţi într-ale scrisului, invitându-i la cea mai plăcută zăbavă, aceea a lecturii multiple, din moment ce s-a prezentat în aceeaşi zi cu nu mai puţin de şapte cărţi. Cea de poezie e o încântătoare Invitaţie la romantism: M-ascund în mine ca’ntr-un templu/ cu porţi monumentale,/ să prind ecoul unei rugi, să-mi umplu/ de vrajă orga cu petale. Două volume de proză (Ispitirea lui Zarafon şi Întâlnirea de seară) etalează o galerie de personaje conturate cu măiestrie, trăind conflicte zguduitoare şi alternând cu pagini, unde suavitatea şi magia unor ritmuri ancestrale sunt la ele acasă: Pe mal apăru un grup de fete din sat. Ele veniseră să se scalde în zori, căci, după tradiţie, fetele care se scaldă în zori de Rusalii se fac frumoase ca nişte zâne şi capătă putere fermecătoare asupra bărbaţilor. Dar eu nu ştiam de una ca asta.

Ar urma, la rând, o carte de „proverbe şi expresii din popor” intitulată Din comoara înţelepciunii şi o alta de folclor Din Bucovina, mărturie a faptului că autorul a avut de-a lungul anilor o serioasă preocupare de culegător şi nu numai, călcând apăsat pe urmele lui S. Fl. Marian, dacă ar fi să amintim că este membru în Comisia de folclor a Academiei Române. Am întâlnit în cele două culegeri o bogăţie şi o varietate de texte caracterizându-se prin autenticitate (Ioan Alexandru vorbea de „valoare excepţională” a respectivei antologii) şi acoperind o zonă chiar mai largă decât hotarele Bucovinei: Un exemplu de o rară frumuseţe şi, mai târziu, o observaţie: Trece dragostea pe apă/ Şi strigă că nu se-neacă,/ Şi urâtul pe uscat/ A căzut şi s-a-necat. De cealaltă parte, în prima din ele, o lucrare valoroasă şi necesară, e prezentă o oarece inconsecvenţă în redarea sintagmelor. La litera N este inserată expresia nod în papură, cu omiterea verbului „a-i căuta (cuiva);”, explicaţia fiind caută pricină fără motiv. Locuţiunile sunt prezentate, în general, cu verbul, având formă de dicţionar (a nu sufla în borşul cuiva), dar şi la indicativ prezent: Nu ştie nici cu spatele, când normal ar fi fost folosirea şi aici, ca şi în alte cazuri, a infinitivului.

În sfârşit, ajungem la cele două tomuri în care părintele N. Cojocaru a dat măsura puterii sale de aprofundare a unor teme de importanţă capitală pentru spiritualitatea acestui popor. Aici e de apreciat nivelul şi logica analizei, prezenţa unor aspecte interdisciplinare, precum şi capacitatea de sinteză ale omului obsedat de valoare. Unul poartă titlul Cult, tradiţie şi cultură religioasă la români – iată un fragment de o indubitabilă relevanţă: Cultura noastră populară, care se întemeiază pe un fond spiritual ancestral, face parte din acele culturi care stau pe o vatră preistorică – antichitatea traco-dacă (unul din cele şapte spirite mari ale lumii vechi: China, India, Tracia, Asiro-Babilonienii, Egipt, Grecia şi Aztecii –, iar celălalt Cercetări de cultură populară, etnografie istorică şi mitologie, cinci apărute la Editura Lidana din Suceava, în afară de ultima şi culegerea de folclor bucovinean, acestea primind girul Editurii Etnologice din Bucureşti. Am reţinut, petrecând în compania ultimei lucrări, două coordonate la fel de importante şi anume pasiunea dublată de pertinenţa analizei, pe fundamentul unei pregătiri din cele mai serioase, dovedită de aparatul critic al fiecărui capitol. Pe de altă parte, autorul ştie că obârşiile culturii române se află în aşezările rurale, ceea ce îi fascinase cândva pe Mihai Eminescu şi pe Lucian Blaga, iar exemplele ar putea continua. Dar, înainte de orice, părintele stăruieşte asupra întemeierii unui sat, cu convingerea că actul acesta avea pe vremuri o importanţă capitală pentru oameni, iar cuvântul de „întemeiere” e cu trimitere la un altul, acela de „fiinţare”. E vorba de un „loc” şi nu oricare altul, ci unul „curat” şi sfinţit, în jurul căruia se trăgea o brazdă pentru a-l delimita de restul teritoriului. Dacă adăugăm faptul că se bătea un stâlp în pământ, acesta devenind centrul noului sălaş, avem toate elementele să credem că putem vorbi de „locuitori”, pe de o parte stăpâni pe spaţiul până unde se putea auzi toaca şi, pe de altă parte, robi ai lui Dumnezeu, ceea ce, paradoxal, înseamnă libertate supremă reprezentată de stâlp, simbolul arborelui sacru, prin care sătenii comunicau cu cerul de deasupra întru asigurarea veşniciei, unica raţiune a zbaterii omului pe pământ „cucerit” în linişte, în credinţă şi cu dragoste, fără să se poată vorbi de „hrăpire”, cum s-a întâmplat pe alte meleaguri. De aceea, zice, pe bună dreptate, Nicolae Cojocaru că străinătatea nu e în viaţa poporului rural, cum s-ar crede, peste mări şi ţări, ci începe chiar de la marginea satului. Satul vecin e străinătate, oraşul mai depărtat devine, în concepţia poporului, „neagra” străinătate.

E de la sine înţeles că în felul acesta s-au creat comunităţi în care au funcţionat valori morale respectate cu sfinţenie, încălcarea lor fiind dezonorantă şi drastic pedepsită. Obştea întreagă veghea la respectarea strictă a legilor nescrise de convieţuire. Aici se cultiva, atrage atenţia autorul, idealul de frumos, de dreptate, bunăstare, înţelegere, iubire de neam, hărnicie, iubirea locurilor natale, a ţării, înţelepciune, cumpătare, credinţă, dragoste, adevăr ş.a., virtuţi specifice şi de înaltă cinstire la poporul nostru, încă de la străbunii geţi despre care Herodot spune că erau „cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”. Întrebarea ce se insinuează, ca un spin otrăvit în talpa piciorului, cum de s-a ajuns la atitudinea definită prin expresia „să moară (şi) capra vecinului”, care a dinamitat deja comunitatea rurală, devenită un conglomerat de interese adesea divergente?

Cartea preotului Nicolae Cojocaru e tonică şi instructivă, un document ca un muzeu, unde autorul e un ghid sigur, prezentând în amănunt viaţa spirituală, mai ales a bucovinenilor. Cercetătorul coboară în mitologia casei, a focului, a porţii, a fântânii şi a plantelor, oprindu-se în mod special asupra vetrei (s.n.), centrul vital al întregii activităţi casnice, locul sacru de întâlnire al casei cu focul, chiar dacă nu aveam, precum romanii, zeităţi consacrate pentru un astfel de topos de primă importanţă, cu nimic mai prejos în tradiţia românească. Aici, atrage atenţia cercetătorul, la intrarea în casa nouă, la începutul de locuire era marcat întotdeauna de obiceiul aprinderii primului foc, când, practic, se considera că locuinţa a devenit fastă (…), un botez obligatoriu al spaţiului de locuit. Cu alte cuvinte, sfinţitor este şi lemnul, în unele ipostaze considerat chiar însufleţit, de unde concepţia de arbore sacru, sacralitatea, concept introdus de oamenii de ştiinţă, cu o mai largă acoperire, având, în acest caz, sens de sfinţenie. Îşi poate imagina la ora aceasta că ciobanii izolaţi de aşezări şi fără preot să împărtăşesc în post cu muguri şi se spovedesc la copaci? Părintele Nicolae Cojocaru foloseşte timpul prezent al verbelor şi ne-ar plăcea să se petreacă şi astăzi acest de pomină ritual, codrul fiind considerat până deunăzi catedrală, iar momentul respectiv simţit de către cei în cauză la modul superlativ, cu credinţa nestrămutată că se află dinaintea Mântuitorului, crucea de lemn, din care a derivat troiţa, fiind altarul jertfei lui Iisus Hristos şi al răscumpărării omenirii.

Sufletul naturii şi sufletul codrului (iertăciunea rostită în faţa bradului înainte de a-l lovi cu securea e un exemplu de căpetenie) este prezent în toate momentele vieţii românului, de la naştere (a unui copil sau a unei noi aşezări omeneşti, o întemeiere şi o reîntemeiere în cazul venirii pe lume a copiilor care asigură unitatea familiei şi viitorul comunităţii) până la înmormântare.

Cum prezentarea de faţă se vrea doar un semnal, atragem atenţia că volumul părintelui discută şi alte aspecte extrem de interesante, dacă ar fi să amintim doar geneza numelui de Crăciun, legendele privitoare la mărţişor şi Dochia, ori cele privitoare la voievodul Ştefan cel Mare, discuţia pe marginea refrenului Ler Doamne prezent în colindele româneşti sau privitoare la inscripţia Decebalus per Scorilo şi altele.

În concluzie, remarcăm cu satisfacţie că titlul de pe copertă acoperă în totalitate conţinutul cărţii, tratat cu ştiinţa omului bine documentat, care îşi ilustrează tematica bogată cu citate din diverşi autori, români şi străini, exprimându-şi de fiecare dată propria opinie în legătură cu ideile intrate în discuţie.

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

SUMARUL EDIȚIEI