Cu începere din 13 aprilie 1918, guvernul, Parlamentul – Rada Centrală a Republicii Ucrainene de la Kiev, „bombarda” Iaşul, guvernul român, comandamentele forţelor de ocupaţie ale Puterilor Centrale din România cu tot felul de note de protest faţă de „anexarea Basarabiei de către România”, ignorând realităţile istorice că Basarabia fusese în 1812 şi mai era încă şi în 1918 – în ciuda colonizării şi rusificării – un teritoriu locuit în majoritate covârşitoare de o populaţie românească, iar acel procent minoritar, de 10-12%, de rusofoni în general şi ucraineni în special, consemnaţi şi în recensămintele ruseşti recente, erau rezultatul imigrării lor în zonă şi al bunăvoinţei populaţiei autohtone, tolerante, blânde, îngăduitoare, înţelegătoare şi răbdătoare până aproape la prostie, care ar fi putut să-i sictirească, să-i izgonească, să-i fugărească de unde au venit.
Dintr-un „Buletin de informaţii” şi din mai multe rapoarte semnate de P. Sarret, şeful Agenţiei Consulare franceze de la Chişinău, şi expediate superiorilor săi în România sau în Franţa, aflăm încă, în aceste luni din vara anului 1918, ştiri însemnate. Concluzia cu care începe un astfel de raport, în aprilie 1918, este aceea că, în Basarabia, „situaţia nu este strălucită”. Unii ţărani, instigaţi de evreii din administraţie, finanţe, comerţ, „sunt din ce în ce mai românofobi”. Se dezvoltă „o mişcare rusofilă, pe care o stimulează şi falsele ştiri care vin de la Moscova”. Organele alese promovează încă „o politică de jumătăţi de măsură”. Dovedesc „moleşeală”. Guvernul român „a fixat în mod arbitrar cursul leului la 0,625, dar cursul real este de 0,441”. Acest fapt „încurca şi destabiliza politica financiară”. Ba chiar „paraliza comerţul normal”. Şi, totodată, „încuraja pe diferiţi aghiotanţi să acţioneze şi să speculeze pe mai multe pieţe”, inclusiv la Odesa. Acei ţărani, care deţineau ruble, „se descurajau şi protestau”.
În zonă se contura şi o situaţie militară care îi îngrijora pe basarabeni. Comandamentul militar german, care avea în România şase divizii militare, se pregătea să aducă două unităţi mari la Chişinău, în speranţa că va putea rechiziţiona de la populaţie cel puţin 12 milioane de puduri cu cereale (1 pud = 16 kg). Austriecii au transferat deja 22.000 ostaşi pe linia Reni – Cetatea Albă. La Odesa, nemţii au făcut percheziţii la Consulatele Franţei şi Italiei. Au strâns toate armele din oraş. Ameninţă să-i trimită în lagăre de concentrare pe cetăţenii Puterilor Centrale aliate. Consulul Franţei a şi început să se pregătească de expedierea personalului francez spre patrie.
Cel mai grav lucru era aprecierea că anul 1918 va fi un an de foamete. Rezervele ultimelor două recolte erau epuizate „de cumpărături, achiziţii, furturi, incendii. O parte din grâul luat de ţărani de la proprietari a fost îngropat, dar din cauza lipsei hambarelor, grâul îngropat s-a păstrat în condiţii atât de proaste încât s-a deteriorat şi nu mai poate fi utilizat. Recolta anului 1918 se arată a fi foarte slabă. Nu va fi grâu nici pentru consumul populaţiei. Ploile abundente, dar foarte târzii, au ameliorat numai culturile de ovăz şi porumb. În anii normali, producţia medie anuală, totală, de grâu, orz, ovăz şi porumb este de 120.000.000 de puduri. În 1916 a urcat la peste 160.000.000 de puduri. Dar la nivelul anului 1918 nu va ajunge nici la 45.000.000 de puduri. Sunt însă multe fructe.
Într-un alt raport, acelaşi şef al Agenţiei consulare franceze informa superiorii săi că nişte răufăcători au jefuit Banca populară de la Tatar Bunar şi Bulboka; în urma rechiziţiilor forţate a fost ucis un ofiţer român de către ţăranii din zonă; o puternică contrabandă se desfăşoară de-a lungul Nistrului; cu complicitatea austriecilor şi ucrainenilor „ţăranii se străduiesc să treacă, dincolo de Nistru, la preţuri foarte ridicate, numeroase animale (boi, porci, cai)” şi că „de pe un mal pe altul se trag focuri de arme; un singur regiment de grăniceri români nu poate face faţă incidentelor; în săptămâna trecută au fost omorâţi trei soldaţi români şi mai mulţi răniţi”; contrabanda e „protejată de trei mitraliere austriece, la intrare în limanul Cetăţii Albe, spre Palanka”. Comandamentul român se străduie să ia măsuri pentru ca „vapoarele care fac legătura între Hotin şi Akerman (Cetatea Albă) să nu fie doar la dispoziţia austriecilor” (…). Semnat P. Sarret.
Din rapoartele lui P. Sarret, şeful Agenţiei Consulare franceze, mai aflăm că în ajunul sosirii Comisarului militar Arthur Văitoianu la Chişinău, în Basarabia continuau să apară câteva publicaţii în limbile rusă şi română.
Dintre publicaţiile ruseşti, cea mai importantă era „Sfatul Ţării”, care reproducea exact textele din publicaţia cu acelaşi nume, care se tipărea în româneşte, dovadă că noua conducere legitim aleasă, Sfatul Ţării şi Consiliul Directorilor, îşi impuseseră voinţa în teritoriu. „Vocea Chişinăului”, care apăruse până la proclamarea unirii Basarabiei cu România, îşi încetase apariţia. O altă publicaţie rusească, care se chemase „Basarabia liberă”, devenise după unire „Gândirea liberă”, păstrându-şi însă „o tendinţă rusă foarte accentuată”, preciza P. Sarret, dar adaugă el, „era foarte supravegheată de români”. Agenţia Consulară franceză de la Chişinău menţinea relaţii permanente cu publicaţia, îi recomanda şi inspira unele articole şi chiar publica unele teme, în virtutea alianţei iniţiale a Franţei cu Rusia de la începutul războiului. În limba rusă mai apărea şi „Viaţa basarabeană”, condusă exclusiv de evreii ruşi din Basarabia; aceasta avea şi ea o orientare filorusă.
În limba română apărea încă „Sfatul Ţării”, care era oglinda constituirii, evoluţiei şi activităţii organului legislativ, fiind condusă de românii basarabeni, dar având în redacţie şi ziarişti şi colaboratori francezi din cadrul agenţiei de la Chişinău. O a doua publicaţie în limba română era „România Nouă”, subvenţionată de Partidul Liberal. Când Constantin Stere a preluat conducerea Sfatului Ţării (după numirea lui Ion Inculeţ în guvernul Marghiloman şi până la 28 mai, când s-a retras în semn de protest faţă de intenţiile guvernului de-a sista reforma agrară şi acordarea votului universal), Stere şi Petru Cazacu, devenit preşedintele Consiliului Directorilor, au început să-i creeze dificultăţi redacţiei, i-au rechiziţionat tipografia şi i-au încuiat librăria, dar publicaţia şi-a continuat activitatea; în redacţia ei lucra şi un francez de la Agenţia Consulară franceză din Chişinău.
Sub coordonarea Agenţiei Consulare franceze din Chişinău activa un Comitet al Alianţei franceze care, împreună cu şase profesori, ţinea cursuri pentru răspândirea culturii şi civilizaţiei franceze. La venirea sa în calitate de comisar militar al Basarabiei, generalul Arthur Văitoianu a aprobat statutele Alianţei franceze şi a avizat ţinerea în continuare a cursurilor.
Din aceleaşi rapoarte ale şefului agenţiei franceze aflăm că directorul de la Interne din Consiliul Directorilor, Ion Costin, îl informase cu puţin timp în urmă – raportul acesta era din 4 iunie 1918, de dinaintea sosirii comisarului român – că „după semnarea păcii separate, germanii fac o mare presiune asupra guvernului Marghiloman pentru a obţine trimiterea de trupe româneşti în Ucraina, pentru înfrângerea şi alungarea bolşevicilor din teritoriile ucrainene; dar guvernul român s-a opus categoric. De asemenea, acelaşi director al Internelor îl mai informa că nemţii stăruiau pe lângă guvernul Marghiloman în mod foarte insistent ca România să se alăture cu trupele sale de partea Puterilor Centrale, la războiul de pe frontul de Apus, împotriva foştilor ei aliaţi Franţa, Anglia, SUA. Sfătuit de regele Ferdinand (şi de liberali), guvernul Marghiloman s-a opus categoric, cu şi mai multă fermitate, de a da curs unei astfel de propuneri, relatând comandamentului trupelor Puterilor Centrale din România că întreaga populaţie şi armata românească ar dezaproba ambele propuneri şi s-ar revolta, ceea ce ar complica situaţia şi aşa destul de ostilă trupelor de ocupaţie. Este şi meritul guvernului Marghiloman că, refuzând ambele propuneri ale ocupanţilor, a reuşit, cu chiu, cu vai, să menţină chiar şi relaţiile diplomatice cu foştii aliaţi din cadrul Antantei şi să nu se aventureze într-o intervenţie care era total nepopulară în teritoriile ucrainene, deşi conducătorii oficiali ai Republicii Ucrainene de la cea dată trimiteau guvernului român note de protest pentru „anexarea Basarabiei” care, chipurile, ar fi trebuit să revină – fie în totalitate, fie parţial, nordul şi sudul, Republicii Ucrainene.
Generalul Arthur Văitoianu, comisarul militar, a sosit la Chişinău la 21 iunie 1918. Informând în rapoartele sale despre acest fapt, şeful Agenţiei franceze scrie că, deşi România semnase oficial pacea separată cu Puterile Centrale, contrar aşteptărilor sale, acesta, comisarul român „se declară foarte hotărât, de la început, să respecte cel puţin unele din formele exterioare ale autonomiei Basarabiei”. Cu prilejul unei vizite ce i-a făcut-o, P. Sarret s-a bucurat de „cea mai cordială primire şi i-a vorbit despre dorinţa sa de a soluţiona dificultăţile sarcinilor sale şi de a proceda el însuşi numai în acord cu directorii diferitelor departamente, la rezolvarea tuturor diferendelor care apar”. După opinia lui P. Sarret, comisarul militar este „un foarte nestăpânit anti-neamţ” şi vrea să le joace acestora „o festă urâtă”, străduindu-se „să lucreze împotriva germanilor în Basarabia” şi, totodată, să menţină în continuare „o uniune cât mai strânsă cu francezii din cadrul Agenţiei Consulare de la Chişinău”.
Comentarii