În lumina cuvintelor

Privind spre teancul de cărţi scrise de Emil Simion în ultimul timp, te întrebi de unde are atâta energie, la o vârstă pe care mulţi alţii o consideră încheiată. Oricum, desele sale plimbări prin ascunzişurile pădurii Zamca, din Suceava, sunt minunate ocazii de limpezire a gândului, când trecutul şi prezentul “bat palma” cu el, într-o fotografie sau alta, în alb-negru sau color, în deplin acord cu timpul de mai apoi, cel al scrisului pe hârtie. Scrisul de pe coala de hârtie va intra în calculator, după atente corecturi, cu momente de ezitare, când întrebarea “oare e bine aşa?” poate fi însoţită de “oare să trimit?” Destinatarul scrierilor sale va fi, în majoritatea cazurilor, ziarul “Crai nou”, cu uşa larg deschisă pentru el. Cutezanţa sa, pe tărâmul afirmării, trebuie pe deplin înţeleasă, în contextul în care publică şi într-o serie de reviste literare. La toate acestea adăugându-se câteva premii pentru cărţile publicate (la Festivalul “George Coşbuc” – Bistriţa, de pildă).

Conceput fără “anumite criterii sau idei preconcepute” (spusa îi aparţine), volumul de proză “Frânturi din lumina cuvintelor” (Editura George Tofan, 2015), semnat de Emil Simion, ne arată că trecutul, cât şi prezentul, sunt ca două oglinzi paralele, care odată puse faţă în faţă te pot orbi mai mult decât razele soarelui. În această “efervescenţă”, nu totdeauna spirituală, misiunea autorului este de a surprinde şi de a înregistra esenţe. Poemele, strecurate pe ici pe colo, în aşternutul cărţii, nu ne opresc să constatăm că “în lumina cuvintelor” , proza e cea “care face cărţile”, dacă ar fi să avem în vedere cantitatea.

O poezie interesantă a acestui volum e cea care aminteşte de scriitorul Eusebiu Camilar, scrisă la moartea acestuia (1965) de poeta, udeşteancă după soţ şi prima educatoare a Grădiniței din Udeşti, Valeria Boiculesi: “Final”, Lui Eusebiu Camilar,

“Suflete /vei mai cunoaşte /degetele mâinii drepte? / Caii nopţilor vor paşte /prăbuşitele lor trepte,- /Gândul-liliac la poartă, / lespede de foc – iubirea… //Luna tot va trece, /moartă, / albă ca şi nemurirea… /Va rămâne dezbrăcată /numai coala de hârtie /Vântul – cât va fi – s-o bată, /Ploaia – cât va fi – s-o scrie…”

Sub pana subţire şi mlădioasă a lui Emil Simion, lucrurile sunt când amuzante, când triste. Nu poţi să-ţi ascunzi zâmbetul când citeşti “Chelie cu păr pe picioare”, întâmplare la care, din întâmplare (scuze pentru repetiţia care oboseşte), am fost martor. La pagina 296, cu fumuri de vedetă, ne umple de fum de ţigară o proaspătă profesoară de germană, nemţoaica Heidi, venită prin repartiţie guvernamentală la Udeşti; autorul fiind directorul coordonator de la acea vreme: “O tânără urâţică, dar plăcută în felul ei: plete lungi, pistruiată, dantură vizibilă în exterior, îmbrăcată sumar… ” Ce a urmat cu Heidi, e de-a dreptul şocant. Fixată pe o poziţie a balansului continuu ce ţine de atitudine şi bazându-se pe ceva pile “sus”, tânăra “a eşuat” pe ţărmul Mării Negre, cu timpanele pe direcţia pescăruşilor şi cu ochii survolând “roiurile” de bărbaţii dotaţi din toate punctele de vedere; doar-doar, măcar unul de i-ar “cădea în plasă”! Efortul i-a fost răsplătit în şederea lungă de-o vară, ca în cele din urmă să “aterizeze” lin în braţele unui pilot-aviator (de cursă scurtă). Lăsaţi de izbelişte, copiii n-au prea înţeles care e treaba cu germana, dar s-au trezit cu obiectul scos din programa şcolară. Alte suite de “isprăvi profesorale” le întâlnim în “Cu plecăciune, domnule chipăruş! ” (p. 200). Cei trei protagonişti (cu autorul cărţii în frunte), împătimiţi căutători de bureţi, după câteva pahare de tărie servite cu încetinitorul, la mijloc de codru des, doar într-un târziu îşi vor aminti de scopul deplasării lor pe acele meleaguri. Cum poţi culege în întunecime (la lumina unei lanterne) preţioasele ciuperci, ei au demonstrat-o cu brio atunci, spre miez de noapte. Acelaşi grup (Jul, Mihai şi autorul), într-o altă împrejurare, după o serie de ezitări, reuşeşte, tot sub umbrela nopţii, să fure câţiva ardei de pe tarlaua C.A.P-ului. De meserie profesori şi nu hoţi, au dat-o repede “în bară” când câinii paznicului, treziţi de trosnetul ardeilor striviţi sub talpa lui Jul (care în cele din urmă îşi pierduse ochelarii), au dat alarma. Un paznic cu o bâtă noduroasă şi doi câini au pornit pe urmele lor. Rămas fără vedere şi transpirat ca la baia de aburi, Jul este condus de mână către porumbişte, locul salvator. La hotarul de la pârâu, paznicul a bătut în retragere, nu înainte de a le trimite o suită de înjurături din care nu lipsea cuvântul mamă. După cele întâmplate, peste ani, strângerile de mâini dintre ei au fost întărite de un schimb de cuvinte cu profund aspect binevoitor: “Să trăieşti, domnule ardei!”, “Cu plecăciune, domnule chipăruş!”

Nu ştiu dacă acel gând emblematic, de pe ultima copertă a cărţii lui Emil Simion, ar putea avea vreo legătură cu înjurăturile paznicului (şi ele, cu siguranţă, sunt o “expresie vie a sufletului” unui om ce avea o anume misiune). La această întrebare, v-aş ruga să răspunzi dv., cititorule! Nu e greu, câtă vreme v-am prezentat elemente clare, cum e şi acea scriere, la care făceam, mai sus, referire: “Expresie vie a sufletului, cuvântul trebuie să păstreze în el o anumită decenţă, ca şi ţinuta de zi cu zi. ”