După ce au participat la şedinţa Consiliului de Miniştri condusă de Marghiloman, au formulat unele întrebări cu privire la viitorul Basarabiei în cadrul României viitoare şi au sondat şi poziţiile reprezentanţilor marilor puteri aliate din cadrul delegaţiilor antantiste de la Iaşi, cei trei înalţi demnitari ai Republicii Independente Moldoveneşti. Ion Inculeţ, Pan Halipa şi Daniel Ciugureanu au revenit la Chişinău, spre a pregăti şi stabili ultimele detalii privitoare la unirea Basarabiei cu Vechiul Regat.
Cu ei revenea în Basarabia lui natală şi Constantin Stere – după ce obţinea de la comandamentul german din Bucureşti un „bilet de liberă trecere peste toate liniile frontului”, în scopul participării sale la ultimul efort al pregătirii şi înfăptuirii actului unirii. Cum ulterior participarea sa a fost controversată sau contestată – şi chiar marea distincţie primită de la regele Ferdinand privită de unii ca nemeritată – se cuvine, acum, la un veac de la prima conflagraţie mondială să încercăm să stăruim asupra gestului lui Stere şi să clarificăm, pentru cei de azi şi cei de mâine, atitudinea acestui mare patriot.
Omul acesta, Constantin Stere, se născuse la 1/13 iunie în Basarabia. Era cel de-al treilea fiu al lui Gheorghe-Ştefan şi al Prohirei Stere. Descindea dintr-o familie de boiernaşi, mazili de ţară. Neam din neamul înaintaşilor lui fuseseră răzeşi. Data venirii lui pe lume e consemnată în registrul parohiei Horodişte, din nordul Basarabiei, ce aparţinea de episcopia Hotinului. Când mama l-a născut, părinţii se aflau temporar la muncile agricole de vară; dar casa bătrânească a părinţilor, moşilor şi strămoşilor, se afla undeva, mai jos, la Cerepcău, pe malul drept al Nistrului, în ţinutul Soroca, unde Constantin a copilărit şi simţit aerul şi farmecul Basarabiei.
Dintre cei trei fii, Constantin a fost se pare un copil mai aparte. Era înzestrat cu o salbă de virtuţi şi calităţi native. Minte sprintenă şi iscoditoare. Voinţă tenace şi exemplară. O nepotolită sete de cunoaştere. Sănătate de oţel. Putere de muncă extraordinară. Capacitate de a răspunde prompt provocărilor, de a se mobiliza şi ambiţiona să le înfrângă, simţind că-i sporesc puterile cu fiecare încercare. Pragmatism. Mobilitate în gândire şi în atitudine.
Părinţii i-au intuit şi preţuit cei dintâi calităţile şi darurile înnăscute. L-au dat din fragedă copilărie, pentru doi ani, la un pension al unui pastor german, Faltin, la care a descifrat buchiile cărţii şi disciplina studiului şi cunoaşterii. A urmat apoi, cu brio, cursul elementar, gimnazial şi liceul – iar în ultimele clase s-a lansat, curajos şi bătăios, în activitatea revoluţionară clandestină, protestatară. Copoii ohranei ţariste l-au dibuit, l-au urmărit pas cu pas şi, când a intrat la Universitatea de la Odesa, în 1884, l-au arestat şi l-au deportat în Siberia. A fost iniţial condamnat la trei ani. Apoi i-au tot adăugat că s-au făcut în total aproape zece. A suportat cu stoicism exilul, privaţiunile de libertate, greutăţile şi asperităţile siberiene. A citit. A studiat. S-a îndârjit şi oţelit. În 1892, când a isprăvit calvarul represaliilor siberiene, avea 27 de ani. A revenit în satul natal. Şi-a îmbrăţişat părinţii, şi-a scos paşaport de plecare, a luat o lădiţă plină cu cărţi, a trecut Prutul şi s-a stabilit la Iaşi, în vechea Capitală a Moldovei. Cărţile, studiul i-au fost elixirul vieţii, hrana cea de toate zilele.
Absolvă Facultatea de Drept. Scrie studii juridice de mare valoare şi actualitate. Se afirmă ca avocat, om politic, scriitor, profesor universitar, colaborator şi fondator de publicaţii. Ajunge chiar rector. În 1906 sprijină înfiinţarea gazetei „Basarabia” la Chişinău. Ajută moral şi material pe unii confraţi de peste Prut, printre care pe Pan Halipa, Ion Pelivan, Ion Costin, Ion Vântu, Axente Nour etc., să vină şi să studieze în cea mai veche universitatea din ţară. Intră în Partidul Liberal, cel mai puternic şi mai influent din Vechiul Regat. Într-o vreme este ales viceprimar al Iaşilor, lucrând cu Nicu Gane ca primar. În timpul răscoalelor ţărăneşti din 1907 este prefect al judeţului Iaşi. Devine unul dintre cei mai consecvenţi şi perseverenţi sprijinitori ai reformării şi modernizării României. „Eu nu văd nici un progres cu putinţă în România, câtă vreme ţărănimea va rămâne în situaţia actuală”, declară el la 1907. „De azi înainte – îi scrie lui Nicolae Iorga – nu putem fi decât fraţi de luptă pentru binele adevăratului popor românesc”.
În 1906 iniţiază şi conduce, ca director, cu Paul Bujor, sub îndrumarea tutelară a lui Garabet Ibrăileanu, cea mai de seamă revistă literar-ştiinţifică, lunară, „Viaţa Românească”. Revista încearcă şi reuşeşte să-i unească pe cei mai de seamă scriitori, împreună cu „Ştefan cel Mare” al slovei româneşti, Mihail Sadoveanu, militând pentru emanciparea ţărănimii care forma atunci majoritatea covârşitoare a populaţiei ţării. Stere a convins că ţara are nevoie de reforme profunde, de occidentalizare şi industrializare, de înlăturare a concepţiilor conservatoare, junimiste şi tradiţionaliste sau semănătoriste. „Viaţa Românească” are număr de număr o rubrică intitulată „Scrisori din Transilvania, Basarabia şi Bucovina”, prin care publică valoroase crâmpeie din istoria acestora, zămislind şi pregătind, încet, pe tăcute, Marea Unire.
Contemporanii, deşi aflaţi în tabere politice diferite, îl privesc şi preţuiesc, admirându-l ca pe o personalitate de mare notorietate. Iorga, de pildă, vede în Stere pe cel mai mare teoretician al poporanismului, care cere împroprietărirea imediată şi generoasă a ţărănimii, vot universal, dorinţa de a întemeia o nouă democraţie. I.G. Duca – care mai târziu, după ieşirea lui Stere din partidul liberal, îl va critica, adesea pe nedrept – recunoştea că „pentru toţi acei ce vor auzi glasul durerilor basarabene, strigătul de deznădejde al românismului de peste Prut, Stere va rămâne, fără îndoială, expresiunea cea mai completă, cea mai luminoasă şi cea mai curată şi mai mişcătoare”. Mihai Ralea, tânăr atunci, îl vede ca pe omul care „a rupt zăgazul mediocrităţii unei epoci şi a avut curajul să înfrunte o întreagă ordine socială în numele ţărănimii”. Mihail Sadoveanu avea să scrie: „Viaţa lui Constantin Stere a fost vifor, cu puţine zile de blândeţe”. Cel mai sugestiv şi complex portret i l-a făcut – nu liberalii, nici ţărăniştii, deşi a fost membru al ambelor partide şi le-a înrâurit considerabil – omul politic atât de contestat şi întortocheat, dar cel mai mare şi mai talentat memorialist al epocii interbelice, Constantin Argentoianu: „În a doua fază a vieţii şi activităţii lui Ionel I.C. Brătianu – care începe cu proclamarea lui ca şef al Partidului Naţional Liberal în 1909 – predomina influenţa covârşitoare a lui Constantin Stere.
Cerebral până-n măduva oaselor, cu un cap interesant, cu părul vâlvoi, aprins de toate patimile unei tinereţi zbuciumate şi a unei maturităţi persecutate, Constantin Stere, basarabean la baştină şi de viţă, numit de curând profesor la Universitatea din Iaşi, venea din Rusia cu sufletul deformat prin mistica marxismului slav, dar cu mintea încărcată de teoriile şi statisticile doctrinarilor germani şi cu o plăpândă floricică de naţionalism, neofilită încă, în fundul inimii lui… Dar, deşi Ionel I.C. Brătianu a fost unul din cei care a rezistat mai bine vrajei acestei pragmatice inteligenţe, Stere a avut o covârşitoare influenţă asupra evoluţiei politice în răstimpul celor şase ani, care au separat răscoalele ţărăneşti (1907), de campania din Bulgaria (1913).
În Constantin Stere, partidul liberal, prin şeful său, şi-a găsit îndrumătorul documentat şi hotărât, pentru împroprietărirea ţăranilor, pentru împrospătarea programului. Reformele propuse în toamna anului 1913 şi supuse în Parlament în 1914 sunt opera lui Constantin Stere”.
…Omul acesta era animat de gândul lăuntric, de nestăvilit, de a se înrola şi integra, cu toată ardoarea inimii, cu toate argumentele conştiinţei şi energiei fiinţei sale, în mişcarea unionistă din Basarabia, acum, în clipele sale decisive, din ajunul hotărârilor supreme. Aducea cu el o extraordinară experienţă de viaţă. Aducea şi vrerea părinţilor şi bunicilor, care au cunoscut loviturile cnutului ţarist, şi lacrimile celor din exilul siberian, şi zborul fraţilor dintr-o ţară liberă, şi umilinţele înfrângerii oştilor româneşti, care s-au retras din Transilvania şi zilele umilitoare ale ocupaţiei Capitalei, în care a rămas, da, a rămas, părăsind partidul liberal şi încercând soluţia unor tratative directe, la Viena şi la Berlin, cu inamicii vremelnici ai ţării, încercând să-i determine să înţeleagă cum că România ar fi putut deveni, împreună cu Statele Unite ale Austriei Mari, împreună cu o Mitteleuropa, o stavilă împotriva celui mai mare duşman al popoarelor sud-est europene – Rusia, care voia cu orice preţ să-şi croiască drum spre Constantinopol şi Strâmtori. Deşi, la începutul războiului era un împătimit liberal de stânga şi i-a determinat pe liberali să adopte reforme multe şi radicale.
Comentarii