Atipic, inclasabil, enigmatic, aproape o legendă, stârnind interes, nerăsfăţat, însă, de critică/critici, Vasile Andru nu are „mitul stilului”. Consecvent cu sine, refuză, totuşi, fixarea într-o formulă. S-a născut într-un an belicos (1942) şi a devenit, interesat de deşteptarea sapienţială şi deprinzând „meşteşugul meditaţiei”, un exportator de linişte, cum afirmase mitropolitul Antonie Plămădeală. Este „răstignit” în limba română şi priveşte cu uimire lumea, dobândind cunoaşterea revelatorie. Un pelerin, de fapt, cu aspiraţie holistică, având nostalgia întregului. Cu „bastonul de peregrin” a bătut lumea, articulându-se la Planetă. O „viaţă-n cutreier”, zicea părintele Th. Damian (ca umblare, colindare), logodind orizontala geografică cu verticala experienţei spirituale, vizând omul îmbunătăţit şi practica isihastă; implicit, râvnita conştiinţă nemărginită. Fiindcă plecatul în lume este o verificare, spunea un erou dostoievskian (Zosima). Verificându-se necontenit, V. Andru scrie şi rescrie cu zgârcenie de cuvinte, lansând, economicos, iute recognoscibile, enunţuri scientiste. Adică, nota Marin Mincu, un prozator foarte original, de rang european, pe care noi nu îl vedem. „Povestit” de confraţi (vezi volumul de la Accent Print, 2014), stabilindu-i-se locul în „hoarda literară”, el poate fi – părăsit de ispita de a fi în frunte – „un ghid luminat” (cf. Marian Popa), permeabil la nou, cu deschidere experimentalistă, risipind o linişte luminată. Chiar un „desantist adevărat”, în ochii lui Gheorghe Crăciun, preocupat de somatografia livrescului, străin de răbufniri/ cosmetizări disidente sau insolente. Prozator şi/sau predicator (ne anunţau cârcotaşii), el este o prezenţă necesară în lumea laică, având nevoie, într-un secol hiperconsumist, de asceză îndrumată şi sacerdoţiu. Vasile Andru, fire iscodelnică, se nevoieşte a scrie sufletul, alungând metafora şi trezind energetismul arhaic. O proză fără centru, „dezvăţată” de convenţional, concentrată, crescând sub cupola noetică. Fiindcă, ne reamintea acest „virtuos al discursului contrapunctic” (cf. M. Mincu), omul este mai mult decât se vede. Ca proză a concretului, de un biografism transparent, cu inserturi reflexive şi metanarative, el plonjează – cu un stil sec, consemnativ, aproape reportericesc – în prezenteism, în relatări nervoase, concise, producând „fişe” şi bruscând cititorul comod (prin impresii-cuante şi fulgere mentale); dar acum-ul, vizând nuditatea faptelor, narate cu exactitate („S-a petrecut aşa. A fost aşa” etc.), dezvăluie ochiul antropologului, interesat de „recapitularea lumii”. Opera sa este, observa demult Ion Bogdan Lefter, „un uriaş palimpsest”.
Prozatorul este un exponent al promoţiei ’70 (aşa-numita generaţie „sandvici”), aducând în câmpul literaturii noastre un spor de conştiinţă artistică; o promoţie, se recunoaşte, cu un ridicat indice cultural, despletindu-şi drumurile chiar din start, fără grija de a-şi flutura, solidar, revendicările. Dar prin ofensivul program afişat şi, bineînţeles, prin reuşitele lui, prozatorul pare mai aproape de crezul optzeciştilor, experimentând realul, transferându-l în text, facilitând trăirea, nu „spunerea”. Acel „enunţ în primă instanţă” înseamnă, după Al. Piru, expunerea existenţei; cum omul-care-scrie condensează problemele existenţiale, nudismul epic, dezinteresându-se de podoabele stilistice, scurtează distanţa autor-cititor (acesta, prin substituire, „rescriind” textul).
Spirit fin, practicând incizii ironice, Vasile Andru este atras de latura isihastă a existenţei, refuzând carnavalescul; totuşi, ştiind că literatura trebuie „să alunge răul”, nu va respinge povestirea. Literatura sa nu este o „casă fără poveşti”. Dar o va face în numele ingineriei psihosomatice, febril, fugind parcă de propria-i ideaţie în clocot, devenind protagonistul unui scenariu romanesc sincopat, învârtindu-se într-o constelaţie de nume, practicând intertextualitatea. Credincios unui program (limpezit din mers), refractar la imobilism, persiflând tirania clişeului, Vasile Andru a trecut de la o proză „constatativă”, oarecum neutră, trenantă (dialogurile curgând paralel, brodând ipoteze; de unde şi variantele propuse de protagoniştii din Iutlanda posibilă, de pildă, dorind a descifra adevărul, animaţi de misii recuperatoare) la cea frisonată de nelinişti existenţiale, tensionată de interogaţie, de un fragmentarism bine ritmat. Desluşim un sunet original, motive obsesive, ciudăţenia unghiului („ferestrei”) prin care scriitorul cercetează lumea. Oricum, Vasile Andru intrigă şi convinge; acel „altfel de a gândi proza” (Valentin F. Mihăescu) nu înseamnă doar o sincronizare la ritmurile veacului. Elaborat, tinzând a reflecta întregul prin „bucăţelele” lumii, Vasile Andru, elaborând un soi de satyricon, face din cercetarea propriei fiinţe („un releu trecător”) prilejul de a investiga toată gama omenescului, urcând spre partitura speţei. Drumul spre sine este anevoios iar Vasile Andru, un voluptuos al analizei, deşirându-ne „povestea” cuplului, ridică o mulţime de baraje tocmai pentru a le învinge, provocând un cititor complice.
Pentru cerebralul Vasile Andru, testând variate forme de dicţiune epică, experimentalismul a fost doar un mijloc pentru a ajunge la acel „cifru personal” al rostirii. „Prozator de propoziţii”, cum minimalizator s-a repetat, el, cu silă de invenţie, a încercat să nu „decadă” în ficţiune, oferindu-ne, în decupaj cinematografic, o succesiune de scene, dincolo de zarva existenţială; o tămăduire sofronică, documentând despre sine, ţintind, însă, sensul global. Fiindcă scrisul, răpindu-i „orele esenţiale”, „e un jaf pe seama trăitului”, spunea. Iar realul, deopotrivă, „temut şi căutat cu sete”, revigora o proză saturată de tehnicism, sedusă de un obositor limbaj diegetic, comentând parazitar textul ce se scrie.
Înţelegând proza ca antropogenie, Vasile Andru – ca un avva mirean – îi recunoaşte efectul modelator, în sens înalt-pedagogic. Şi pentru a oferi textelor un „plus de viaţă” se insinuează în naraţiune, captând propria-i intensitate corporală. Risipind numeroase articole-program, V. Andru pleda pentru dezinhibare şi înviorare experimentalistă, în sensul recâştigării fiinţei, făcând saltul de la eveniment la conştiinţă (hristosfera ca stadiu). Adică, sofronizând lumea prin bogăţia persoanei.
Om luminos, de un blând nonconformism (recunoştea), Vasile Andru a trăit cumva în afara vremurilor opresive. A ţinut conferinţe „de acoperire”, a ocolit rigorile cenzurii, a sfidat interdicţiile, a vorbit despre arta de a trăi în spaţiul românesc. E drept, unii (precum Alex Ştefănescu) reacţionează alergic la astfel de sfaturi „de îmbunătăţire a vieţii” prin putere meditativă. Deasupra silniciilor vremii, Andru şi-a urmat tenace, neabătut, calea, încercând, o „inginerie psiho-somatică prin cuvânt”, ca în Psihoterapie isihastă (2000), sperând iluminarea. Eseurile sale sapienţiale, numeroasele interviuri şi mărturii (unele, adunate în Geografia sacră şi profană a vieţii, 2015), vor să ne aducă claritatea, să ne îndemne a ne bucura de existenţă, să ne facă să înţelegem că fericirea nu depinde de lucruri exterioare.
Destăinuind isihasmul pentru uzul mirenilor (v. Pustia se lumeşte, 2014) sau propunându-ne un jurnal iniţiatic în spaţiul vedentin (Yaatra, 2002), Vasile Andru nu este un traseist religios. „Extinzând” Bucovina la Antipozi, cu o episodică rezidenţă în Oceania, el îşi probează vocaţia de pelerin, nicidecum de emigrant, incapabil, dealtminteri, de a se smulge din limba română. Crede în „duhul pacificator al artei”, gustă potenţialităţile evadărilor şi „celibatul clandestin”, dar nu acceptă fericirea captivităţii, cum şi-ar fi dorit, de pildă, Vikamiria, o altă Xantipă, invitând scriitorul „la hibernat”. Isihast itinerant, ajunge şi în edenul polinezian. Emoţiile religioase sunt intense, fosforescente, trăieşte dumnezeirea ca „vastitate interioară”. După numeroase „dezertări”, acest „alb de Bucovina” se întoarce, negreşit, în Europa natală, întristat de speţa umană, deplângând canibalismul (la Sarajevo, în septembrie 2001). Înţelege convertirea (repudiată, de fapt) ca o bigamie religioasă şi ar dori, înstăpânită în lume, Iubirea (Aroha, în limba maori), călătoriile oferindu-i şansa unor mari întâlniri, aducându-i, mai aproape, hristosfera. În fond, chiar condiţia umană, pe pământ, este cea de musafir, ne reaminteşte, cu tandreţe, Vasile Andru, trăind, silitor şi sporitor, în aşteptarea revelaţiei.
Comentarii