Recitiri

CEI DOI LABIŞ

„Clopote grave sunară trezirea /

Generaţiei noastre.

Tragem cugetarea afară din teacă.”

Dimitrie Loghin LabisÎntrebarea dacă meteoricul Labiş s-a împlinit ca poet bântuie încă. Călinescu, ştim, l-a considerat „un poet pe deplin exprimat”, deşi vârsta la care a dispărut îl fixează într-o tinereţe perpetuă. Să ne amintim că acele „certe făgăduinţi” (dibuite în 1951) i-au îndemnat pe ieşeni, la sugestia lui Constantin Ciopraga, să-l aducă în „dulcele târg”; că teribilul adolescent a grăbit prin juvenila sa poezie reîntâlnirea cu tradiţia, spărgând tiparele epocii şi risipind molozul versificărilor teziste. „Eu sunt spiritul adâncurilor” – clama junele poet, „lacom de idei”, plin de impetuozitate, revărsându-şi energia polemică cu o invidiabilă prospeţime, deopotrivă muzicală şi discursivă. Poetul-adolescent asculta glasul epocii, dar nu respecta canoanele producţiei proletcultiste. Înscris, fatalmente, în „plasma stilistică” a acelei epoci, el deschidea o nouă perspectivă „ontologică”, contaminată de intertextualizare. Inocenţa vizionară, emblema neoromantică, saltul la metapoezie fac din Labiş un ferment, primenind lirica noastră. El a întinerit poezia şi având „tristul noroc” de a muri tânăr, îşi frânge traiectoria printr-o moarte simbolică. Sincer, impetuos, împrăştiind poeme înflăcărate, el este animat de o credinţă. Prins în vârtejul istoriei, lansând îndemnul luptei cu inerţia, condamnând „îmburghezirea” („trântori prelinşi în noua casă”), poetul dovedeşte, de fapt, un fond insurgent. Labiş n-a fost un versificator oportunist, ca atâţia. El n-a acceptat rolul docil de executant, aliniindu-se la o ideologie. Caracterul afirmativ al liricii sale ţine şi de resortul polemic, dorind a rescrie repertoriul tematic, injectând prospeţime şi revitalizând, prin comuniune sufletească, locurile comune ale epocii. Asaltat de nelinişti, era un dezamăgit. Ameninţat cu închisoarea, risca să devină întâiul disident dintre scriitori în „lumea nouă”. Moartea sa (care a fost văzută ca o jertfă) l-a salvat oare? Sau, dimpotrivă, nu i-a oferit răgazul de a se desprinde din „capcana comunismului” (cum zicea Aurel Covaci, fostul coleg de cameră).

Indiscutabil poet revoluţionar, Labiş a spart gheaţa proletcultismului. Trăind „în miezul unui ev aprins”, el s-a războit cu inerţia şi compromisul, căutând izvoarele purităţii şi condamnând trădarea prin minciună, abandonul conştiinţei morale. A fost el un poet comunist, cum susţinea G. Ivaşcu? Aderarea sa la idealul comunist, scrie şi Alex. Ştefănescu, trebuie considerată ca „o iniţiativă”. Or, prin intensitatea participării şi prin inocenţa vârstei, tânărul poet (rămas un poet al tinereţii) se aruncă în beţia visării, animată de furtună şi senin, risipind „o frumuseţe disperată şi cutremurătoare” (Perpessicius). Virginal în spirit (zicea Nichita), poetul din Mălini se vădeşte un recalcitrant, cu purtări puţin ortodoxe, anunţând, parcă, o reeditare a revoltelor istratiene. Ciclul Omului comun marchează o altă etapă în scrisul labişian şi îngăduie, în subtext, şi o descifrare a motivaţiei schimbării. Aderând la un crez, descoperind poezia chiar şi în „dura sforţare omenească” şi, neapărat, în „frumuseţea curată” a naturii, Labiş – ca poet angajat – nu acceptă macularea. Or, trezindu-se la realitate, el e cuprins de frământări şi interogaţii, încât amintitul ciclu poate fi şi un „proces verbal al unei confruntări lăuntrice” (Laurenţiu Ulici). Versul labişian, în care „citeşti ca într-un suflet” (cum s-a observat), flagelează pe cei care „în noua rânduială şi-au căutat culcuş”, pe „trântorii ascunşi după stindarde”. Adolescentul-poet glorifică puritatea, dar e obligat să constate că „topindu-se, zăpezile murdare se vădesc”. Descoperă divorţul dintre realitate şi utopie şi, maturizat brusc, trece la un ton sumbru. Lupta cu inerţia, despărţindu-l de aerul jubilativ al „comunismului romantic”, este un veritabil manifest, propunând un alt Labiş. Nu e vorba, evident, de o formulă coerentă, ci de o febrilă căutare, tot în numele demnităţii şi purităţii, accentuând însă nota reflexivă. Poetul era în drum spre altceva şi un caiet verde (aflat la Savin Bratu şi pierdut la cutremur, în ’77) conţinea astfel de poeme dinamitarde, inversând ştiutele clişee, congelate de manualele şcolare. Ultimul Labiş, interesat de „omul comun”, se desparte de modelele poetice, dar, cu deosebire, se detaşează de „pactul politic”, descoperind cu sufletul lui tânăr „tragica beţie a toamnei” şi „braţele de aer ale clipei”; şi, mai ales, presiunea prezentului lozincard, întinarea idealului.

***

Cu vocaţie de inaugurator, depăşind elanul şi naivităţile vârstei, constatând pervertirea idealurilor („Şi-a căpătat albeaţă cristalul ce-a mai fost”), Labiş – „dezmeticindu-se” – devenea dubitativ; devenea, periculos, un alt poet, cultivând sarcasmul etic, altoit pe tulpina nonconformismului său, al lecturilor „deviate”, alimentate de anticarul Sterescu, al dorinţei sale aprige de învăţătură, vădind nu doar o ardere clamată, ci şi o maturizare precoce, accelerată. Rimbaud, citit de Labiş „cum trebuie”, la îndemnul lui G. Mărgărit („o prezenţă tutelară”, nota prob Lucian Raicu), poate fi socotit „responsabil” de viteza modernizării liricii labişiene în ultimii săi doi ani. O „colaborare secretă”, observa şi N. Manolescu, ajutându-l să intre în starea de poezie. Contaminat de „frenetica beţie” a viului, pacifist, rob al unor ambiguităţi conjuncturale şi al idealităţii vârstei, participant la înnoirea ţării, asumându-şi cu dârzenie şi devotament cadenţa generaţiei, el se desprinde de plutonul proletcultist (oferind, prin cântăreţii fruntaşi ai noului ev, clonaţi, o poezie calpă, jenantă, uitată azi). Condamnă, desigur, „cuiburile tâlhăreşti”, „procesele chiabureşti” şi paingul morţii în numele propagandei antirăzboinice, dar nu este opac la suferinţă: „Aşa am crescut / Cântec omenesc din jale şi lut”. Temele impuse de religia politică a acelor ani capătă, prin imaginile plăsmuite sub pana labişiană, alt tonus, nu tocmai pe placul frontului partinic; deşi, să nu uităm, faima de poet comunist (sechestrat) l-a însoţit, falsificând adevăratul sens (testamentar) al luptei cu inerţia. În plus, în epocă, orice debut era „costisitor”, îmbelşugând scena oportunismului politic; iar momeala autorităţilor – consistentă.

Aşadar, un Labiş în doi timpi tulbură clişeele sedimentate. Cine a parcurs corespondenţa (adică viaţa „secretă”) găseşte un reazem decisiv în întregirea profilului acelui elev „recalcitrant”, un „derbedeu hoinar” (citim într-o epistolă), semnând, cu avânt revoluţionar, NL Utemist şi care ajunge la concluzia, într-o scrisoare nedatată, mărturisindu-şi intenţia de a se retrage în Moldova: „nu am ce căuta între voi”. Vizitat de îndoieli şi întrebări, „zăludul” poet sentimental, ambiţios, îşi developează „noaptea fluidă a tinereţilor”. Reconstituie, idilic-coşbucian, în decor silvan, „viaţa pătimaşă” a unui sat de munte; dar, în acelaşi timp, îmbrăţişând lumea, depăşeşte triunghiul iniţiatic (natura / vatra folclorică / biblioteca) pentru a accede la marile ei interogaţii, trezind îngrijorarea organelor. Încât „obiectivul Labiş, iniţial devotat, recitând apoi „cu glas mare” Doina eminesciană, nu mai corespundea ideologic; iar moartea sa, mărturisea Margareta Labiş, sora poetului, într-un interviu provocat de Călin Ciobotari [v. Dacia literară, nr. 91(4/2010)], nu a fost „o moarte întâmplătoare”. Acel alt Labiş, secerat la 21 de ani, la distanţă de ani-lumină de Telegramele din 1943 („poezie de subsemnatul”, rostită în refugiul de la Vacarea, când viitorul poet era în clasa a treia) ar trebui descoperit şi în arhivele CNSAS, luminând o secvenţă tenebroasă. Şi risipind, definitiv, prin accesul la adevăr, bogata folcloristică de cafenea, încropită pe scenariul morţii „oportune”.

Labiş s-a format pe ascuns, devenind lucid, matur, tăios, nota L. Raicu (un ghid avizat), dezminţind inerţiile de receptare care i-au falsificat portretul. Sau acuza de „idealism şi nepăsare”, cum se putea citi în vigilenta Lupta Moldovei (12 august 1952). Venind dintr-o epocă brutală, dramatică, neguroasă, „meşterul Labiş” (cum l-a răsfăţat Nichita Stănescu), vital, spontan, sincer, idealist şi vulnerabil, cu o existenţă fulgurantă şi o stranie maturitate, crezând – nedezminţit – în poezie, a fost primul lider autentic al literaturii postbelice. Supravieţuind acum ca vedetă sau devalorizat, ca autor casabil, ieşind din legendă? – iată dilema anilor postdecembrişti. Un mit sacrificial, pe altarul Poeziei sau un autor scos din manuale, înscenându-i-se, astfel, un „al doilea asasinat”? Evident, meteorica-i trecere, sfârşitul neelucidat au precipitat „cristalizarea în mit”, constata Gh. Grigurcu, îndulcind totodată (sau chiar blocând lungă vreme) „expertiza critică”. Cazul Labiş, în pofida hectarelor de exegeză, rămâne încă un dosar nerezolvat. Recitind Moartea căprioarei, acea „răscolitoare capodoperă”, de o tristeţe cosmică, ivită în plin „realism purpuriu”, Dumitru Radu Popescu observa că Labiş „a inaugurat prima cruce din şirul de cruci al generaţiei ’60”. Şi se întreba: n-a fost, oare, N. Labiş „o zeitate jertfită pentru renaşterea literaturii române?”

***

Prins în turbionul unui timp convulsiv, dramatic şi utopic, fracturând Istoria, Labiş „a ars scurt şi orbitor”, scria T. Vianu la zece ani de la moartea poetului. Şi tot el adăuga: Labiş, eternul copilandru, „şi-a priceput vremea”. În ce sens? Ca poet iluzionat, angajat, citit, „lacom de idei”, luându-şi în serios investitura, purtător de cuvânt al unui ev brutal, lozincard, incandescent? Sau, dimpotrivă, ca ins dezamăgit, incomod, de o lucidă candoare, devenind – în clocotul evenimentelor – celălalt Labiş?

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: