Ferestre

N-am ratat nici de astă dată să mă amestec printre cei veniţi să vadă Târgul meşterilor populari de la Muzeul Satului Bucovinean, iar apoi, depărtându-mă, ca mulţi alţii, de tarabele meşterilor (şi de zgomotele de „motoare”, şi de muzici rock, parcă la întrecere cu cele folclorice), să zăbovesc pe uliţele satului, înmiresmate cu izuri, proaspete ori deja petrecându-se, de flori şi de fân. În cel sat care doar într-o părere s-ar zice că-i „artificial” (fiindcă este ce este, fiindcă este conservat şi ambalat); de fapt, printr-o comparaţie la îndemână cu majoritatea aşezărilor rurale de azi, nu poţi să nu recunoşti că păstrează şi emite vibraţii de poveste autentică, iar din nefericire irepetabilă poveste. De aceea, am rămas multe clipe în preajma ferestrelor deschise şi cu muşcate, privindu-le şi din curţi, şi din odăi… Mai ales din odăi, de unde, arar (pe când oaspeţii vremelnic se împuţinau), cătând printre perdelele de aţă, străvăzând doar iarba, florile, drumeagurile, gardurile şi streşinile, puteai zice că ai întors vremea cu cel puţin un veac. Şi-am zăbovit anume lângă casa din Rădăşeni a lui Grigore Amariei, deoarece seamănă tare mult cu cea a bunicilor mei din Rădăşeni, Irimia şi Elena, strămutaţi mai pe urmă, pe rând cum i-am scris, în ţărna din preajma Bisericii „Sf. Mercurie şi Sf. Ecaterina”. Câteva clipe am fost ca „acasă”! Doar până când o voce de băiţandru strigă de alături „Mamă, asta-i chiar casa bunicului!”, pentru ca femeia să-l corecteze pe dată, cu blândeţe: „Dragul mamei, nu-i a bunicului, ci a străbunicului…”. Şi chiar aşa este. Dincolo de case, colo-n muzeu se grămădeşte tainic mulţime de buni şi străbuni!