Bucovina avea trei mari fabrici de prelucrare a laptelui, la Suceava, Câmpulung Moldovenesc şi Vatra Dornei, şi câteva alte zeci de centre de procesare primară sau mai complexă. După Revoluţie au apărut o sumă de făbricuţe particulare, celebră între ele fiind cea de la Şaru Dornei a meşterului lăptar Ion Ungureanu, unul dintre puţinii producători de şvaiţer din ţară. S-au mai ridicat după revoluţie şi fabrici moderne, cu fonduri europene, ca de exemplu cea de la Forăşti, care se bizuiau pe laptele adunat de la vacile din gospodăriile populaţiei.
Vaci care, şi de acolo, şi din marile ferme, au dispărut şi odată cu ele, şi laptele. Astfel că industria laptelui se află în declin permanent, ceea ce mâncăm astăzi – produsul proaspăt sau preparate – provin de oriunde numai de la vacile românilor – nu.
Or, dintotdeauna, bunăstarea munteanului a depins aproape total de ceea ce lua de pe animale, adică din vânzarea laptelui şi a tăuraşilor de carne. Gospodăria se rostuia după numărul animalelor. Bărbatul se ocupa cu împrospătarea „şeptelului”, menţinerea viabilităţii lui, asigurarea furajelor, comercializarea animalelor de carne, investirea banilor obţinuţi în asigurarea continuităţii activităţii zootehnice, dar şi în consolidarea gospodăriei. Femeia prelucra laptele muls de la vaci şi îl transforma în diversele specialităţi de brânză, prin care laptele, produs atât de perisabil, putea fi valorificat vreme mai îndelungată. Copiii ajutau părinţii deopotrivă la îngrijirea acestor veritabile surse de venit şi la lucrările prin care animalelor li se asigura hrana.
Astăzi, pe păşunile montane se văd din ce în ce mai puţine vite. Fie că nu mai este forţă de muncă să le crească, dar mai ales din cauza preţului mereu mai mic luat pe lapte, munteanul renunţă la a mai angaja efort pentru creşterea animalelor, efort deloc redus. Tentaţia de a sta mai degrabă la televizor decât „la fundul vacii”, vine dinspre zona nemontană a judeţului, unde „pensioara CAP” dată de stat femeii, la care se mai adaugă pensia bărbatului care a lucrat pe şantierele patriei, le permit ţăranilor să cumpere laptele, nu să-l producă.
În Bucovina până de curând curgeau râuri de lapte. Acum curg râuri de apă chioară sau, hai să fim de acord, de apă minerală, egală ca preţ laptelui. E fain, nu? Căci izvorul nu trebuie nici întreţinut, nici hrănit, ci doar… muls.
Comentarii