Obişnuit devreme cu lectura presei, nu pot să nu observ acum că investigaţiile jurnaliştilor şi analizele politologilor noştri ajung mult mai repede la concluzii decât se întâmplă în marile trusturi occidentale de presă. În plus, aceste concluzii sunt mai totdeauna radicale şi categorice, vinovaţii de serviciu fiind întotdeauna clasa politică în integralitatea ei, Parlamentul, Justiţia, Executivul, ba chiar şi Mass Media, văzute ca entităţi compacte.
Astfel, dacă un politician este anchetat de DNA sau cercetat de vreun jurnalist de investigaţie, concluzia nici nu mai trebuie enunţată, ea fiind de la început ştiută de toată lumea: de vină este clasa politică. Ca şi cum clasa politică ar fi o gaşcă de indivizi puşi pe rele.
Dar clasa politică nu este doar un grup izolat, ci e alcătuită din preşedinte şi consilieri, din aproape 600 de parlamentari, peste 3180 de primari, 1388 consilieri judeţeni, 40222 consilieri locali, din câteva zeci de mii de membri ai executivelor naţional şi locale, din toţi membrii partidelor politice şi activiştii acestora… Iar, dacă ne luăm după numărul membrilor declaraţi de liderii de partid, s-ar putea să descoperim un număr mai mare decât în-treaga populaţie a ţării de 20 milioane.
Două lucruri sunt de discutat în această speţă: generalizarea asupra întregii clase politice are rolul de a arunca vinovăţia asupra tuturora şi apoi de a o disipa, persoana în cauză scăpând astfel de oprobriul public. Exemplele sunt edificatoare: odată arestaţi provizoriu, Elena Udrea, Radu Mazăre, Darius Vâlcov, Gheorghe Ştefan…, nimeni în afara avocaţilor nu se mai referă la culpele motivate în dosarele procurorilor.
În schimb, sunt atacaţi denunţătorii ori se face referire la lucruri secundare: orientarea politică, relaţiile cu alte personaje de maximă notorietate, adesea prost famate, plimbarea cu cătuşele prin faţa camerelor de luat vederi, condiţiile groaznice de detenţie. În final, pe lângă încercarea de captare a bunăvoinţei şi victimizare, vina este atribuită întregii clase politice.
Să mai amintim şi de acuzaţiile de poliţie politică, de politizarea actului de justiţie… În concluzie, cică oricine o poate păţi. După ei, toţi politicienii sunt la fel, deci toţi pot fi condamnaţi. S-o ascultăm pe Elena Udrea: „Aşa se finanţează campaniile electorale. De ce vă faceţi că nu ştiţi?”. Şi culmea, s-ar putea să aibă dreptate.
Meteahna învinovăţirii colective a apărut demult, dar abia acum e perioada ei de înflorire. Cum nu-şi vede de treabă un parlamentar, un ministru, un consilier, de vină sunt toţi parlamentarii, toţi miniştrii în frunte cu prim-ministrul, toţi consilierii cu tot cu primar, toţi sunt hoţi şi incompetenţi. Cum calcă pe bec un membru de partid, cum cade oprobriul asupra întregului partid, chiar dacă în istoria sa există şi oameni de ispravă, şi fapte bune.
Din păcate, învinovăţirea colectivă nu priveşte numai clasa politică, ci şi celelalte sectoare de activitate. O situaţie identică este în cazul medicilor: toţi iau mită, nimeni nu respectă normele tratament, toţi au cazuri de malpraxis, dacă unul ajunge în presă. Situaţia se repetă la Poliţie, la Tribunal, în şcoli, instituţii, fabrici, ateliere, generalizările cuprinzând nu în ultimul rând şi localităţi, comune, judeţe…
În aceste condiţii prezentate sumar, se înţelege că fiecare acuzat, vinovat ori nu, încearcă să scape de condamnare prin diverse tertipuri ca învinovăţire colectivă, victimizare, aruncarea vinei asupra altora, asupra societăţii, a colegilor şi chiar a… sorţii. Şi, din păcate, o mare parte a publicului înghite pe nemestecate astfel de constatări.
Consecinţele unui asemenea stil de abordări nu mai pot fi ţinute sub tăcere: în România vinovăţiile se stabilesc cu mare greutate, existând lungi perioade de coabitare a vinovaţilor cu nevinovaţii. De aceea promovarea pe baza valorii şi a meritelor întârzie şi acum, după 25 ani de democraţie, iar despre bună guvernare încă nu se poate vorbi. În suferinţă se află şi alcătuirea elitelor.
Comentarii