O primă percepţie (pesemne însă că şi una finală, mai aprofundată şi mai competent întemeiată) distinge în profilul scriitoricesc al lui Niadi-Corina Cernica o trăsătură relevantă: inteligenţa şi ideea, pe de o parte, şi talentul şi expresivitatea comunicării, pe de alta, se potenţează reciproc într-un întreg armonios. Fără îndoială, o asemenea îmbinare/înzestrare nu este singulară (dar nici foarte frecventă) în lumea creatorilor şi nu este în măsură, singură, să particularizeze profilul invocat. Ea pare însă mai pregnantă în acest caz. Dacă, pentru ansamblul contribuţiilor sale editoriale şi publicistice, nu e lesne de stabilit prevalenţa uneia sau alteia dintre cele două componente, despărţind prozatorul de eseist şi gânditor, fiecare dintre ele îşi afirmă, pe rând, supremaţia.
Noua sa carte, MIRABILIA. Estetică şi civilizaţie europeană (cea de a şaptea; apărută la Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2015; coperta, prin imaginile încorporate, una simbolic sugestivă, cealaltă, explicit ilustrativă – Luciana Constantinescu) dă câştig de cauză, prin specificul domeniului cercetat şi al abordării, celei dintâi dotări personale, fără ca a doua să-şi ascundă semnele. 17 eseuri pe teme circumscrise de subtitlu şi sublimate în titlul de sorginte latină, dintru început promiţător, precedate de un Argument lămuritor pentru intenţiile şi orizontul demersurilor şi secundate de un Indice de noţiuni şi un Indice de nume, acoperă epoci din aproape două milenii şi jumătate de gândire, artă şi civilizaţie din ample spaţii europene.
Cooperarea optimă şi rodnică dintre literat, degustătorul avizat de minuni ale artei şi posesorul instrumentelor gândirii analitice şi ale reflecţiei îndrumate şi controlate de logică se anunţă din titlu. Mirabilia (folosit şi cu înţeles de singular – precizează autoarea) „se referă la miraculos, la tot ce este în afara ordinii obişnuite, la straniu, exotic, extraordinar, la frumuseţea care aproape depăşeşte natura, societatea şi istoria”, ivindu-se în lume „aparent inexplicabil”. Cu o asemenea deschidere către înţelesurile cărţii – al cărei subtitlu, prin formularea simplu cuprinzătoare, este o promisiune (fericit onorată) a implicării şi a universitarului în amintita cooperare –, aşteptările cititorului se configurează (chiar sau până) la nivelul suspansului. Iar răspunsul lucrării la asemenea aşteptări este de-a dreptul generos…
…O înşiruire a titlurilor secvenţelor ar fi (aproape) suficientă pentru a sugera dimensiunile (inclusiv în adâncime) ale ofertei intelectuale pe care o reprezintă volumul. Lăsând celui ce se va apleca asupra paginilor lui bucuria îmbrăţişării intime, cu mintea, a unui construct ideatic pe cât de solid, pe atât de fermecător, aici vom consemna câteva din gândurile şi impresiile pe care acesta le prilejuieşte.
Conceptul (forţăm, oare, marginile termenului?) de mirabilia pare a se înfăţişa în carte în două ipostaze principale. Una ar viza miracolul apariţiei, cu deosebire în Antichitate, a unor gânditori şi opere de o forţă şi profunzime care te ispitesc să crezi (probabil, mai ales pe cei cărora le/ne este „interzisă” intrarea în universul unui Kant, Hegel…) că epocile care au urmat n-au mai îngăduit, în filosofie, etică, estetică salturi cu adevărat spectaculoase. Evocând, de pildă, prin Socrate şi Platon, „fervoarea” „unui discipolat”, prin Plotin, locul inteligenţei şi frumuseţii într-o posibilă ierarhie, prin Aristotel, elemente ale unei estetici cu o uimitoare rezistenţă în timp, precum şi raporturile dintre artă, cunoaştere şi caracter, N.-C. C. ne face părtaşi la spectacolul copleşitor desfăşurat în lumea ideilor de aceşti titani, într-un timp cu trăsături irepetabile.
O a doua ipostază – cu surse îndeosebi în Evul Mediu – ar fi cea a miraculosului propriu-zis, mai degrabă creaţie ţinând de imaginar; cel propus cu argumente şi rafinamente de persuasiune şi acreditat de Biserică drept manifestare a divinului sau produsul, străin religiei, al imaginaţiei stimulate de atmosfera înnegurată a unor epoci. Între cele două ipostaze, cumulând elemente din ambele, s-ar afla fenomene surprinzătoare cum ar fi „mişcarea traducerilor” din secolele al XII-lea şi al XIII-lea, prin care cultura arabă o împlineşte pe cea europeană, „revoluţia tiparului” sau existenţa automatelor(mecanisme extrem de ingenioase care fluctuează între tehnică şi artă). Cele din urmă sunt minuni prin ele însele, dar şi prin creatorii lor, unii cu nume nereţinute însă în prim-planul istoriei civilizaţiei. După cum, de asemenea, catedralele gotice se susţin ca miracole fără ca minţile şi abilităţile celor cărora îşi datorează existenţa să fi ajuns, toate şi întotdeauna, la rangul de minuni recunoscute.
Accentuarea, aici, a celor două ipostaze sărăceşte, cu siguranţă, bogăţia densă a volumului, care aduce, de fapt, în atenţie, cu scopuri argumentative neostentative, fenomene spirituale excepţionale, genii ale gândirii şi artei, informaţii istorice semnificative, precizări esenţiale dintr-o bibliografie adesea exclusivistă. Toate acestea – teze originale ori selectate dintr-un patrimoniu atent studiat – se supun unei ordini de ansamblu, precum unui dresor de idei care le determină să-şi arate strălucirea în mişcări surprinzătoare şi formaţii încântătoare. Ceea ce se desprinde la o privire asupra întregului şi se consolidează în câştigul personal al cititorului este o construcţie perfect echilibrată, în care ideile proprii şi cele dobândite prin acumulările culturale se structurează coerent, plasându-se firesc, la locul cuvenit, în demonstraţii convingătoare. Beneficiul parcurgerii cărţii (într-un ritm încetinit… cu folos de întrebările şi provocările iscate de texte) este astfel legat nu doar de informaţia şi ideile adăugate, ci şi de limpezirea unor câmpuri în care haosul prinde a fi biruit. Şi lectorul cu o formaţie culturală modestă va trăi satisfacţia contactului cu noi cunoştinţe şi, în acelaşi timp, a recuperării altora ascunse în ceaţa memoriei ori pierdute în neantul uitării. Contribuie decisiv la diminuarea superioară a entropiei câmpurilor explorate definirile, caracterizările, delimitările operate ori adevărurile exprimate tranşant. Iată câteva dintre acestea din urmă, care aparţin, deopotrivă, gânditorului şi universitarului:
„Un om (Socrate – n.n.) care declara că tot ce ştie este că nu ştie nimic nu putea transmite discipolilor săi o anumită doctrină” (p.14); „Pentru epoca antică, miraculosul, ludicul şi uimitorul nu reprezentau categorii estetice şi nici nu erau categorii ale sensibilităţii clasice.” (p.82); „În vreme ce Renaşterea creează personalitatea de excepţie, tiparul creează (…)personalitatea sau, poate mai corect, persoana, individualitatea.” (p.95); „În întreaga sa istorie, imaginarul uman nu a cunoscut o superioritate non-umană decât a forţelor divine” (cu referire, în contrapondere, la aşa-numita inteligenţă artificială; p.102); în era globalizării se produce „triumful categoriilor estetice minore. Nu frumosul, urâtul, sublimul sunt categoriile estetice preferate, ci fantasticul, insolitul, pitorescul, exoticul, amestecul de categorii, adică citatul, caricaturalul etc.” (p.109); ş.a.m.d.
Raţionamentul strict, pe fondul stăpânirii cu dezinvoltură a problematicii, o conduce pe autoare, mult mai frecvent decât am ilustrat prin pasajele de mai sus, la afirmaţii ferme, quasiapodictice şi, aproape în finalul fiecărui eseu, la concluzii clar formulate, sintetizând întreg demersul. Ar fi de remarcat, de altfel, că înclinaţia către analize valorificate în concluzii teoretice cu greutate de comunicare ştiinţifică specifică filosofului este mai pregnantă în ultimele două eseuri: Imaginarul şi teoriile cunoaşterii şi O nouă filosofie – filosofia imaginarului. Astfel se mai justifică o observaţie: unele secvenţe susţin mai degrabă titlul (Mirabilia), altele, cu prioritate, subtitlul.
Izbutind înfrânarea tentaţiei de a oferi, în acest spaţiu, mai multe citate pentru a anticipa (şi a împărtăşi) bucuria lecturii, se arată de neînfrânt o alta: aceea de a aşeza, în numele celor dedulciţi la deliciile şi desfătările intelectuale, însăşi apariţia acestei cărţi sub semnul latinescului mirabilis. Iar noi, cititorii obişnuiţi, ne putem aşeza sub acoperământul ocrotitor al unei ziceri a lui Aristotel, care vorbea despre „plăcerea deosebită pe care o dă cunoaşterea nu numai înţelepţilor, ci şi oamenilor de rând” (p.23).
Comentarii