Profesoara IRENE CIOBOTARU s-a născut în anul 1951. A predat la Liceul „Eudoxiu Hurmuzachi” trei ani şi la Liceul Agricol 15 ani. De 25 de ani este stabilită la Cluj. Rădăuţiul i-a rămas însă întipărit în inimă. Este una dintre acele persoane care mai pot aduce în actualitate activitatea iluştrilor dascăli de odinioară. Dar câte altele nu ar povesti distinsa doamna Irene Ciobotaru plimbându-se pe străzile vechi ale Rădăuţiului!
– Cum au fost anii copilăriei dumneavoastră?
– A fost perioada cea mai fericită a vieţii mele. M-am considerat şi mă consider, mai ales acum, când suntem bombardaţi fără să vrem de atâtea ştiri abominabile, o norocoasă, o binecuvântată. M-am născut pe actuala stradă Calea Cernăuţiului, fostă I.V. Stalin, fostă Calea Prieteniei. E o casă normală care pe vremea aceea avea o curte imensă, o grădină la fel, din care părinţii mei au făcut ceva ce mi se pare un mic regat. Am avut cei mai buni părinţi din lume, eram o alintată şi mă simţeam iubită, mai ales de tata pe care l-am divinizat. Într-un cuvânt eram o familie normală pentru acea vreme (dar nu şi pentru cele de azi). Tata a fost avocat, mama, casnică. Jocurile copilăriei erau şi ele cele ale unui copil normal: toată ziua pe afară, şotron, bicicletă, agăţat de căruţele care mergeau la topitoria de in, colecţionarea de etichete de la M.A.T.-ul (Magazinul Agroalimentar Teritorial) aflat vizavi de casă. În acea clădire stătea familia doctorului Feiger, cu a cărei fiică mai mică am crescut din perioada scutecelor. M-am revăzut cu ea, cu Micky, după 50 de ani, după ce au emigrat în Israel. Datorită ei am mers la 6 ani la şcoală, Micky fiind cu un an mai mare decât mine. Şcoala primară am făcut-o în clădirea fostului internat Hurmazachi, iar învăţătoarei mele, doamna Botez Elisabeta, îi port şi acum un respect deosebit. Am şi iubit-o, în ciuda severităţii sale. După şase ani în care zilele mele erau de neconceput fără Micky, a venit ziua în care ea a trebuit să meargă la şcoală. Ei, atunci, în liniştea căminului nostru s-a dezlănţuit iadul. Nu puteam înţelege şi nici concepe să rămân o jumătate de zi fără ea. Sătul de lacrimile şi vaietele mele, tata s-a dus la domnul director Erast Viforeanu şi l-a rugat să facă în aşa fel încât progenitura-i să fie şi ea primită la şcoală. Rugămintea i-a fost ascultată, asta în speranţa că după câteva zile mă voi sătura de şcoală. Aşa se face că după câteva zile de la începutul anului şcolar m-am pornit singură, singurică, cu o foaie de hârtie şi cu un creion în mână spre şcoală. Am intrat în clasă şi n-am zis decât: „Sărut-mâna eu sunt prietenă lui Micky. Mă primiţi şi pe mine în clasă?”. Din acel moment a început viaţă mea de şcolăriţă. Şi uite aşa norii negri de deasupra familiei mele s-au risipit. Astă vară, la întâlnirea cu colegii, am descoperit cu o mare neplăcere că în locul clasei în care mi-am petrecut poate cei mai frumoşi ani s-a amenajat o toaletă.
– Care sunt dascălii de care vă amintiţi cu drag?
– Toţi dăscălii mi-au rămas în memorie şi despre toţi vorbim, noi colegii, atunci când ne întâlnim la aniversările care ne reunesc. Nici nu ştiu cu care să încep, de teamă să nu comit vreo impietate. Aş începe totuşi cu domnul profesor Aurel Prelipceanu, cel care prin tot ce a făcut, prin felul său de a fi dascăl, m-a convins definitiv să urmez Facultatea de Filologie, secţia franceză. Din aceeaşi pleiadă de oameni minunaţi, plăsmuitori de oameni, l-aş aminti pe domnul profesor Vasile Precup. Nici nu ştiu ce am admirat mai mult la el: faptul că ne „povestea” lecţiile, faptul că ne scotea din lecţie făcând din biografia unui scriitor un mic subiect de tabloid, faptul că ne obliga să citim, faptul că la sfârşitul trimestrelor trebuia să ne prezentăm cu teancuri de caiete de lecturi suplimentare, faptul că era foarte zgârcit la note. Nu ştiu, poate fiecare fapt şi toate la un loc ne-au făcut să-l urcăm pe un piedestal, de unde nu l-am mai coborât niciodată. N-am să-l uit niciodată pe cel care pentru mine a fost poate fiinţa cea mai sensibilă şi de o eleganţă desăvârşită: domnul profesor Pantelimon Socaciu, dirigintele meu din clasa a IX-a. E omul care a ştiut să ne dea cea mai delicată palmă într-o zi de 8 Martie. Uitasem, o colegă şi cu mine (un fel de „lideri”), să ne ocupăm de mici atenţii pe care ar fi trebuit să le oferim doamnelor profesoare. Ne-a chemat în laboratorul de biologie şi ne-a întrebat: „Câte profesoare aveţi?” „Cinci” am răspuns noi, cu capetele plecate. „Uitaţi, alegeţi de aici cinci ghivece de flori şi oferiţi-le doamnelor”. În acel moment, dacă mi-ar fi tras zece palme răsunătoare ruşinea nu ar fi fost la fel de mare precum cea resimţită în urma gestului făcut.
– Ce v-a determinat să vă alegeţi profesia?
– Aproape că am răspuns ce m-a determinat, amintindu-i pe cei doi dascăli minunaţi. Sigur că şi acei ani, în care a vedea un film străin era un privilegiu, a asculta muzică străină aşijderea, a citi o revistă străină semăna cu un mic miracol. Toate astea şi muzica acestei limbi (limba franceză) m-au făcut ca din clasa a VI-a, de când am început s-o învăţ, să fiu fascinată şi să consider că nu e nimic mai frumos decât s-o înveţi şi s-o predai. Ce mi se pare însă interesant, franceza a fost materia la care n-am învăţat niciodată acasă. Eram atât de fascinată, încât mintea mea se transforma într-un burete care absorbea fiecare picătură. Pasiunea mi-a fost răsplătită, devenind studentă „din prima”, după nopţi nedormite, după emoţii greu de descris şi mai ales după întrebări care îmi treceau în minte iar şi iar: ce note mi-ar da cei doi dascăli, care mi-au croit într-un anumit fel destinul? Rezultatul a fost că m-am subapreciat. Din partea lor aş fi primit note mult mai mici decât cele obţinute la admitere. Reacţia domnului profesor Precup a fost: „Nu se poate, copchilă! La mine n-ai luat niciodată mai mult de 7!”.
Am petrecut patru ani minunaţi la Iaşi. Erau ani ai acelui „dezgheţ” din cultură şi artă, în cinematografie şi muzică. Ne răsfăţam cu concerte, teatru, dar şi cu tot ceea ce generaţiilor anterioare le fusese refuzat: filmele noului val, trupe rock abia apărute, între care legendara „Roşu şi Negru”, „Phoenix” şi multe altele de aici şi aiurea. Am avut privilegiul de a-l vedea pe Miluţă Gheorghiu din „Chiriţa”, chiar personal, într-o cofetărie, dând autografe şi discutând cu o mulţime de studenţi. Am avut onoarea ca la cununia noastră civilă să ne recite un sonet al marelui poet Mihai Codreanu însuşi Constantin Sava, un mare actor al Teatrului Naţional din Iaşi. Era un unchi al unui coleg. Se învăţa la cămin sau la Biblioteca Universitară. Se învăţa mult, până la orele când mijeau zorile, se scria mult la cursuri şi seminarii, căci încă nu apăruse moda cursurilor ce trebuia să fie cumpărate.
– Care este cea mai mare realizare a dumneavoastră?
– Niciodată n-am pus viaţa profesională înaintea celei personale. Unii vor considera asta poate cam meschin. Sigur că am urcat toate treptele pe care le cerea profesia şi mi-am dat şi ultimul grad în învăţământ. Dar poate cea mai mare realizare a vieţii mele profesionale e faptul că după 38 de ani sunt în contact cu mulţi dintre „copiii” mei. Asta mă face să sper că am făcut ceva bine pentru ei şi că menirea mea a fost împlinită într-o oarecare măsură. Din punct de vedere personal mă consider o norocoasă atunci când mă uit la fetele mele: fiica şi nepoata mea. Dăruirea cu care prima îşi face meseria, luând cu asalt creierele, dar mai ales sufletele prichindeilor de grădiniţă, mă face s-o admir dar să fiu şi foarte mândră. Iar despre nepoată mea nu pot decât să spun că e o adolescentă atipică: fără shopping, fără mall-uri, fără prea mult internet. Iar cireaşa de pe tort e că citeşte mult, ba mai merge şi la bibliotecă . De curând şi-a luat atestatul Cambridge pentru avansaţi şi se pregăteşte asiduu pentru medicină.
– Cum vi se pare Rădăuţiul de azi?
– O, Doamne, Rădăuţiul… E un subiect atât de vast, dar şi dureros pe alocuri. Sigur că noi, cei din generaţia mai „coaptă”, am putea fi acuzaţi că suntem retrograzi şi că ne opunem progresului. Dar dacă a dărâma case emblematice – eu le zic case „cu parfum” – şi a face loc unor monştri de sticlă şi beton înseamnă progres, atunci îmi vine să strig: „Opriţi progresul, lăsaţi trecutul să mai respire, nu-l sufocaţi!”. Nu vin acasă decât o dată pe an, dar prefer să mă plimb pe străzile lăturalnice, căci centrul mă „doare”. E ca un bătrân care nu cere decât un strop de iubire şi de grijă şi care se încăpăţânează să supravieţuiască. Dumnezeu ştie până când. Şi apropo de casele emblematice. Îmi aduc aminte, mama îmi povestea că a cunoscut-o pe Bertha Rossignon, iubita lui Ciprian Porumbescu. Era deja în vârstă, o vizitase de câteva ori, jucaseră ea şi tata cărţi în casa ei. Avea chiar un teanc de partituri originale scrise de mână geniului bucovinean cu care atât de mult ne mândrim. Doamne, ce şoc am resimţit într-o vară când am vrut să-i arăt nepoatei mele acea casă şi să-i povestesc ceea ce şi eu aflasem pe vremea copilăriei mele. Casa dispăruse, iar în locul ei se înălţa un hotel. Pe frontispiciul hotelului se află o fotografie a Berthei şi e menţionat faptul că în acel loc a fost odată casa ei.
– Ce vă doriţi pentru viitor?
– Sunt o fiinţă sub vremi şi nu-mi doresc decât sănătate pentru mine şi familia mea. Şi-mi mai doresc s-o văd pe nepoată mea studentă şi, cine ştie, dacă nu cer prea mult, chiar medic. Şi asta pentru că ştiu că o va face cu dăruire.
Consemnează
MĂLINA ANIŢOAEI
Comentarii