Câteva reflecţii la un veac de la prima conflagraţie mondială (XIV)

Încercăm să creionăm în continuare câteva biografii sumare ale altor luptători, deputaţi în Sfatul Ţării sau din Consiliul Directorilor.

Pe listele propuse în Congresul Militar Moldovenesc a fost ales în Sfatul Ţării la 21 noiembrie/4 decembrie 1917 ca simplu „soldat” Ion Pelivan (1876-1954). Acesta avea atunci 41 de ani. Era în realitate un veritabil intelectual. Şi avea o bogată activitate, ca ziarist, jurist, afirmat şi remarcat în numeroase acţiuni culturale şi politice. Se născuse la 1 aprilie 1876 într-o familie din comuna Rezeni (unde se născuse şi Ion Inculeţ, cel care a fost ales preşedintele Sfatului Ţării), în ţinutul Lăpuşna, absolvise Seminarul Teologic, apoi Facultatea de Drept. Se lansase şi se avântase încă din primii ani ai studenţiei ca un patriot înflăcărat, încât, prin 1903, urmărit de poliţia secretă Ohrana, este acuzat de atitudini şi concepţii ostile regimului ţarist, este exmatriculat, arestat şi deportat în gubernia Arhanghelesk. Reîntors din surghiun, în 1906, împreună cu un grup de tineri basarabeni, uniţi prin aceleaşi idealuri – între aceştia se afla şi tânărul Pantelimon Halipa – Ion Pelivan scoate gazeta „Basarabia” în limba română, devenind pentru o vreme chiar redactorul principal al acesteia. El militează, ca şi Pantelimon Halipa, pentru un învăţământ în limba română. În acelaşi timp îşi termină studiile universitare în domeniul juridic şi în 1910 intră ca judecător la Tribunalul din oraşul Bălţi. Se angajează, totodată, într-o activitate culturală clandestină: devine membru al Societăţii Culturale Moldoveneşti; întreţine legături cu cercurile culturale basarabene din Chişinău, Soroca, Orhei, dar şi cu asociaţiile studenţilor români de la universităţile din Odesa, Kiev, Harkov, Petrograd; prin intermediul lui Vasile Stroescu, devenit cel mai mare Mecena al românilor basarabeni, Ion Pelivan acordă ajutoare băneşti celor sărmani şi mai ales aduce şi răspândeşte cărţi şi manuale româneşti din vechiul regat. În timpul războiului intră în corespondenţă cu unii intelectuali basarabeni aflaţi în diverse centre culturale urbane de pe cuprinsul imperiului rus şi îi cheamă să se reîntoarcă acasă în Basarabia şi să se înroleze în activitatea subterană de eliberare naţională, care se conturează odată cu izbucnirea revoluţiei burghezo-nobiliare din februarie-martie 1917. Vigilenta şi încă omniprezenta Ohrana ţaristă este mereu pe urmele sale – şi, dacă nu-l poate aresta, fiindcă prietenii îl ajută să se ascundă, îl înlătură, totuşi, din magistratură.

La începutul lui aprilie 1917, Ion Pelivan aderă la Partidul Naţional Moldovenesc. Ajuns la Cahul, înfiinţează o filială a acestui partid. Ales în Sfatul Ţării, chiar din clipa constituirii sale la 21 noiembrie/4 decembrie 1917, ia cuvântul în calitate de judecător la Bolgrad şi declară în cuvântul său: „Când s-a aflat, la 1812, că partea cea mai mănoasă a Moldovei trebuie să treacă la Rusia, strămoşii noştri s-au cutremurat. Ei ştiau că în Rusia ţărănimea era roabă. Ea se vindea cum se vând vitele. Mai slobodă era ţărănimea în Moldova, sub turci, decât în Rusia. Ţarul Alexandru I, „cel binecuvântat”, ne-a dat, ce e drept, la 1818, autonomie. Dar peste zece ani, în 1828, ţarul Nicolae I, care era un duşman al libertăţii, ne-a luat-o îndărăt. De atunci începe vremea de suferinţă a neamului nostru. Călăii ţarismului rusesc au pornit să ne fure sufletul, să ne izgonească limba din biserică, din şcoală, din administraţie, ca ea să piară cu totul. Rusificatorii neînduplecaţi ne-au batjocorit numele de Moldovan, scoborându-l în noroi, deopotrivă cu numele de bou. Au stricat tot ce ne putea aminti de trecutul nostru, de stăpâni în ţara aceasta. Au stâlcit frumoasele nume de familii, au schimbat până şi numele oraşelor şi satelor şi al tuturor lucrurilor care ne puteau dovedi că aici a trăit un popor de sine stătător”…

Ion Pelivan, care face apel la „istoria noastră plină de dureri şi de lacrimi”, constată că românul s-a găsit, întocmai ca Iisus Hristos răstignit pe cruce, „între cei doi hoţi, Rusul şi Turcul”; însă, comparând cele două forme de stăpânire, rusească şi otomană, trage concluzii juste, găsind mai acceptabilă dependenţa faţă de Poarta Otomană: „…deşi Moldova era, întrucâtva, sub ascultarea Turcului, totuşi era slobodă. Adevărat că Turcul lua zeciuială de pe popor din toată agoniseala lui. Dar Turcul era cinstit. El ne jefuia, dar nu se băga cu cismele murdare în sufletul nostru strămoşesc (aplauze). Turcul ne lăsa să ne rugăm la Dumnezeu în limba noastră şi în bisericile noastre, de care nu s-a atins. Turcul ne lăsa şcoala noastră, aşa cum o aveam din strămoşi cu limba noastră dulce. El nu ne silea să învăţăm turceşte. Tot aşa era şi la judecătorie şi la ocârmuire. Noi ne aveam legile noastre vechi după cum ne povăţuiam, ne aveam judecătorii noştri moldoveni, pe care îi alegeam noi, după rânduielile moştenite din bătrâni. Dregătorii erau cu dragoste pentru noi, căci erau ridicaţi la cinste din mijlocul poporului”…

Ion Pelivan salută alegerea Sfatului Ţării, cu deputaţi aleşi din sânul basarabenilor, astfel: „Astăzi e cea mai frumoasă zi din istoria neamului moldovenesc. A fost pierdut acest neam, dar azi el s-a regăsit pe sine. A fost înmormântat, dar azi a înviat din mormânt. Toţi moldovenii au simţit o negrăită bucurie când au văzut steagul naţional, tricolor, deasupra acestui palat. Azi se întrupează visurile părinţilor noştri şi nădejdile tuturor fruntaşilor neamului nostru, scoborâţi în mormânt cu inima îndurerată”.

Era firesc ca un astfel de deputat, patriot înflăcărat, bun cunoscător al istoriei româneşti să fie ales Director general pentru afacerile străine, internaţionale. Dar dacă el a fost propus şi ales pe listele unui Congres Militar Moldovenesc să încercăm să explicăm şi acest fapt. Este şi cazul altui deputat, Ştefan Ciobanu (1883-1950). S-a născut la 24 noiembrie1883, în comuna Talmaz, ţinutul Tighina. El îşi făcuse studiile primare la şcoala normală din Bairamcea. În 1905 a absolvit liceul din Chişinău, primind distincţia „cu eminenţă”; s-a înscris apoi la Universitatea din Kiev, la secţia slavistică, remarcându-se, deopotrivă, încă din timpul studiilor la Kiev, atât ca un strălucit intelectual cu preocupări ştiinţifice, pe măsura distincţiei Magna cum laude, obţinute în 1911, la absolvirea studiilor universitare, cât şi ca un tribun al redeşteptării naţionale, alături de – sau, mai exact, în fruntea altor tineri basarabeni, precum: Alexe Mateevici, D. Ciuhureanu, Şt. Berechet, Dumitraşcu, Vladimir Cazacliu, V. Bogos. El activează intens în cercul studenţilor români, „Deşteptarea”; apoi, din 1917 aderă la Partidul Naţional Moldovenesc, creează şi conduce el însuşi o secţie a partidului la Bolgrad; predă limba şi literatura română la cursurile pentru învăţători; însă este ales ca deputat în Sfatul Ţării tot pe lista Congresului Militar Moldovenesc, spre a reprezenta ţinutul Cetatea Albă. Şi, odată cu înfiinţarea organului executiv, devine, la 9 decembrie 1917, Director general al învăţământului, conducând şi revista „Şcoala Basarabiei”, iar din 1918 este ales membru al Academiei Române. El a identificat şi publicat multe din documentele anilor acestora.

Alegerea unui deputat pe listele Congresului Militar Moldovenesc nu presupunea să fii numaidecât simplu ostaş sau ofiţer, ci, în primul rând, să fii un Om de ispravă pentru Basarabia.

În documentele diverselor întruniri, congrese şi adunări ale soldaţilor şi ofiţerilor moldoveni, se întâlnesc declaraţii în care, în mod frecvent, se află mărturii de acest fel: „Noi nu sântem nici bolşevici, nici menşevici, ci sântem mai înainte de toate fii ai Basarabiei, pe care o iubim fierbinte ca pe o mamă şi pe care avem s-o apărăm cu toate puterile pe care le avem la îndemână!” (din Rezoluţia Adunării marinarilor moldoveni din flota Mării Negre… 13 decembrie 1917).

Deci, era firesc ca pe lista Congresului Militar Moldovenesc să se afle intelectuali veritabili, oameni stimaţi şi admiraţi din fruntea mişcării de eliberare naţională. S-au aflat, totuşi, şi militari propriu-zişi. Astfel, ostaşul Nicolae Ciornei (n. 1892), fiu de ţărani din comuna Toceni, ţinutul Cahul, iniţiază mitingul ostaşilor moldoveni din 18 aprilie 1917, de la Odesa; adună primele cohorte moldoveneşti, dintre ostaşii reîntorşi de pe front, la Chişinău; împreună cu alţi camarazi – precum I. Păscăluţă, A. Crihan – primeşte misiunea de-a contracara manevrele unor rusofoni, prezenţi în comitetul ostaşilor moldoveni din Chişinău. Nicolae Ciornei este şi el ales în Sfatul Ţării. La fel şi Cristi Vladimir, comisar al Basarabiei, este ales deputat în Sfatul Ţării de acelaşi organism militar şi devine Director general al internelor, fiind – aşa se consemna într-un album al Basarabiei (de către G. Andronachi) – „unicul boier moldovean care, după izbucnirea revoluţiei din 1917, se aruncă în politica social-democratică”. Afirmaţia se dovedeşte parţial valabilă, Boier era, dar, în realitate, au mai fost şi alţi boieri, ca Vasile Anghel, Pavel Dicescu, care s-au lansat în mişcarea culturală de emancipare. Alţi fruntaşi, precum Andrei Hodorogea (1878-1917) şi Simion Murafa (1887-1917) au fost ucişi de bandele ruseşti bolşevice.

Printre fruntaşii basarabeni care ar fi putut deveni deputaţi în Sfatul Ţării se înscrie şi poetul şi preotul Alexe Mateevici (1888-1917). Mateevici este, de fapt, un nume rusificat. Era „fiul lui Matei”. Dar acesta cade răpus de tifosul exantematic, în august 1917, la întoarcere de pe frontul românesc. Născut la 16 martie 1888, absolvent al Seminarului Teologic de la Chişinău şi al Academiei Teologice din Kiev, el se afirmă în paginile primelor publicaţii româneşti, precum „Basarabia (1906). „Luminătorul” (1908), înfiinţează la Kiev Asociaţia studenţească „Deşteptarea”; participă la Congresul învăţătorilor în 1917, dar moare înainte de a se înfiinţa Sfatul Ţării… Lasă 43 de poezii, printre care ne atrag atenţia cel puţin două: una de revoltă socială şi capodopera „Limba noastră”. În poezia lui socială găsim versuri care pot fi socotite un imn închinat ţărănimii basarabene, care s-a dovedit păstrătoarea limbii, datinilor, obiceiurilor, fiinţei naţionale: „Eu cânt pe-acei ce-n jug şi chin/ Pe-a lor spinare ţara ţin/ Cari în robie şi necaz/ Voinici, puternici au rămas”.

Dar, mai ales, Alexe Mateevici rămâne ca poet prin imnul cel mai frumos închinat limbii române: „Limba noastră-i o comoară/ În adâncuri înfundată,/ Un şirag de piatră rară/ Pe moşie revărsată// Limba noastră-i foc ce arde/ Într-un neam, ce fără veste/ S-a trezit din somn de moarte/ Ca voinicul fără veste// Limba noastră-i numai cântec/ Doina dorurilor noastre/ Roi de fulgere, ce spintec/ Nouri negri, zări albastre// (…) Limba noastră-i limbă sfântă/ Limba vechilor cazanii/ Care-o plâng şi care-o cântă/ Pe la vatra lor ţăranii”.

Scrisă într-o singură noapte, fiind un fel de „comandă socială a colegilor şi prietenilor din redacţie şi urmând să fie citită la cursurile din iunie 1917 ale învăţătorilor din Basarabia, care urmau să predea pentru prima dată toate obiectele în limba română la şcolile primare în toamna anului 1917, poezia sa a rămas până astăzi creaţia cea mai frumoasă ce i s-a închinat vreodată limbii române – şi ea aparţine acestui poet basarabean, căzut în preziua înfiinţării Sfatului Ţării – forum în care colegii săi de condei şi de luptă sunt siguri că şi-ar fi găsit şi el locul bine cuvenit.