Prin luna lui august 1951 am susţinut examenul de admitere la Şcoala Medie Tehnică Financiară – Mixtă din Rădăuţi, care funcţiona pe str. 13 Decembrie, actuala General Iacob Zadik, unde, de la primul contact, am fost impresionat de statura morală, civică, punctuală, de exigenţa părintească a unuia dintre membri comisiei de examinare. Bărbat de statură peste medie, cu privire blândă, dar pătrunzătoare, voce calmă, dar sigură, apăsată şi categorică, păr şaten permanent rebel, mers agale, figură veşnic meditativă, preocupat mereu de ceva – ce anume doar el ştia –, un ceva ce se citea pe figura taciturnă, mai ales când deplasarea avea loc de unul singur, dacă în acest timp nu citea.
În cursul celor patru ani de studii în care ne-a predat cu competenţă, fermitate şi exigenţă Limba Română, s-a dovedit a fi pentru fiecare dintre elevii acelei şcoli profesor şi părinte moral. După deschiderea anului de studii 1951/52, beneficiind de bursă, am fost primit în internat şi repartizat într-un dormitor cu 8 paturi, din care 7 erau ocupate de Lungoci Filip – care citea „Alitet pleacă în munţi” –, Prelipceanu Mircea, Huţuleac Vasile, Horodnic Gheorghe, Vasileanu Mircea, Boca Dumitru şi Bohateriţ Emilian, elevi în anul IV, şi unul de către mine. A doua sau a treia seară, la ceas târziu, adică după ora de stingere, se aud trei bătăi rare în uşă, întâmpinate cu o românească trimitere la origine (de către unul din colegii de dormitor, dar din anul final de studii). După repetarea bătăilor, se repetă şi invitaţia corespunzătoare, moment în care uşa se deschide şi o voce calmă şi mieroasă adresează întrebarea: „A zis cineva ceva?”, concomitent cu intrarea domnului profesor în dormitor. După parcurgerea tuturor persoanelor şi paturilor se opreşte asupra mea privirea întrebătoare şi înţelegătoare a profesorului dublată de întrebarea „Cu dumneata ce e aici?”. Am rămas înmărmurit şi am bâiguit: „Aici am fost repartizat”. Nici azi nu ştiu ce măsuri au fost luate cu cel care a conversat prin uşa închisă cu profesorul, ştiu că toţi au absolvit şcoala după acel an de studii, iar eu a doua zi am fost transferat într-un dormitor cu colegii de an.
Din câte cunosc nu a dispus măsuri care să afecteze viitorul cuiva, avea o metodă de remediere a situaţiilor critice prin care întotdeauna obţinea rezultate şi anume: în primul rând ne amintea că suntem fii de ţărani şi că părinţii noştri muncesc din greu pentru a ne asigura un alt viitor decât cel care ne-ar fi aşteptat rămânând lângă ei; în cazul în care rezultatele nu erau cele scontate de el, insista să vină părinţii la „judecata” noastră în faţa corpului didactic, dar şi a colegilor, fapt ce ne umplea de ruşine în primul rând, dar şi de ambiţie pentru a fi în rând cu toţi.
Împreună cu profesorii Vasile Ţigănescu, Mihai Ungureanu, Procopie Bilan, Cornel Ganea, Rodica Lungoci, Gheorghe Mleşniţă şi alţii, profesorul Vasile Precop, căci despre el este vorba, constituia un colectiv competent şi devotat îndeletnicirii de dascăl. A fost prezent în comisia de admitere, cât şi în cea de examen de diplomă la care eu am participat, deci mi-a fost profesor din prima până în ultima zi de şcoală. A fost singurul profesor titular care a funcţionat la această şcoală de la înfiinţarea până la închiderea ei (1948-1955), contribuind la formarea celor 175 de absolvenţi, cadre economice cu studii medii, dintre care mulţi au devenit specialişti de nădejde pentru economia judeţului şi nu numai.
În perioada studiilor a organizat întâlnirea noastră cu doi dintre scriitorii de seama ai Bucovinei de la acea vreme. Aşa i-am cunoscut pe Dragoş Vicol şi Teofil Dumbrăveanu. El a fost cel care ne-a condus şi supravegheat în excursiile făcute la Mănăstirea Putna şi la Bicaz, fiindu-ne şi ghid competent în prezentarea trecutului, frumuseţilor naturale, dar şi prezentului în plin avânt. Gara Bicaz a constituit de fapt baza unde staţiona vagonul, deplasarea pentru escaladarea Ceahlăului prin Izvorul Muntelui până la Vârful Toaca, precum şi la Lacul Roşu, făcându-se per pedes atât la dus, cât şi la întors, prilej de plăcute amintiri.
Momente de excepţie persistă în memorie atât din perioada şcolii, dar mai ales de la întâlnirile de revedere din zece în zece ani, de la care profesorul Vasile Precop nu lipsea şi, mai mult, avea grijă ca de fiecare dată să susţină câte o admirabilă prelegere pe diferite teme de cultură generală, cum ar fi: importanţa Limbii Române în educaţie, implicaţiile ştiinţei în viaţa cotidiană, filosofia în poezia lui Eminescu, arta lui Brâncuşi (a prezentat de fapt cartea „Sfântul din Montparnas”, de Peter Neagoe) şi multe altele. Era un om cu frică de Dumnezeu şi credinţă în neam.
A fost agreat şi invitat la reuniunile de revedere ale tuturor promoţiilor. Aprecia cu multă competenţă, satisfacţie şi mulţumire realizările celor pentru care a trudit şi s-a sacrificat, şi credeţi-mă că termenul nu e gratuit utilizat. Om de o modestie proverbială, nu a admis includerea în rândul personalităţilor care fac obiectul „Enciclopediei Bucovinei”, realizată de Emil Satco, în timpul vieţii. Nu a fost singurul refuz al unei oferte de evidenţiere. A lăsat cu limbă de moarte ca locul de veci şi ceremonialul funerar laic şi religios să nu fie făcut cu fast şi zgomot, ceea ce s-a şi îndeplinit cu fidelitate de către mult îndurerata doamnă Elvira. Împreună cu o parte din colegii de promoţie (Tudosă Gheorghe, Băleanu Constantin şi Popescu Vasile) am vegheat la catafalc, iar prima întâlnire a promoţiei 1955, după dispariţia sa, a avut loc la cimitirul din Frătăuţii Noi, prilej cu care s-a oficiat o slujbă de pomenire la care a luat parte şi doamna Elvira, o nepoată, un preot, fin de cununie, paroh la Costişa, Rusu Oltea-Trufin, precum şi unii localnici. Am rămas impresionat de măreţia mormântului dată de simplitatea lui.
A fost preţuit şi respectat de către noi toţi care l-am cunoscut, precum şi de societatea în care a trăit, a constituit un model în toate.
Sunt convins că nu se poate cuprinde şi exprima în cuvinte personalitatea profesorului Vasile Precop, care întregeşte fericit galeria Oamenilor de seamă ai culturi bucovinene, şi care, la 18 ianuarie 2015, ar fi sărbătorit un secol. N-a fost să fie. Tocmai de aceea aducem în amintirea tuturor memoria eminentului dispărut.
Economist H. ENACHE
Comentarii