Oameni si carti

Câteva reflecţii la un veac de la prima conflagraţie mondială (IV)

La un veac de la marea conflagraţie mondială, încercăm să medităm la câteva din consecinţele esenţiale ale acestui eveniment crucial.

Pe plan general, consecinţele războiului au fost fără egal de complexe, numeroase, imediate sau îndelungate, de durată: demografice, geografice, politice, economice, sociale, juridice, ideologice, morale, psihologice etc. – unele cu implicaţii şi reverberaţii care persistă.

Înfrângerea taberei Puterilor Centrale a dus la dislocarea şi prăbuşirea imperiilor otoman, austro-ungar, ţarist şi german; la înlăturarea unor regimuri autocrate, monarhice; la extinderea principiilor, legislaţiei şi constituţiilor democratice, nu numai în Europa, nu numai în cadrul ţărilor beligerante, ci, în forme şi aspecte diferite, în aproape întreg restul lumii.

ccf15072011_00000Aplicarea principiului autodeterminării naţionale sau a unor părţi şi comunităţi naţionale a generat fie constituirea de state noi, libere, independente, fie reîntregirea altora, existente. Au fost vizate şi implicate în acest sens Irlanda, Alsacia-Lorena, Norvegia, Finlanda, Polonia, Cehia, Slovacia, Croaţia, Slovenia, Bosnia-Herţegovina, Albania, Tesalia, Tracia, teritoriile rămase sub turci după 1878 etc. S-au întregit, de pildă, Serbia, devenind regatul sârbo-croato-sloven, sau Iugoslavia, Grecia la care s-au unit Tracia Orientală şi coasta Asiei Mici. România – în cadrul căreia s-au regăsit Basarabia, Bucovina, Transilvania, Crişana, Maramureşul, Banatul.

Ruinarea economică a statelor beligerante, în general, decăderea marilor puteri europene occidentale, în special; dezvoltarea mai rapidă a ţărilor extraeuropene – între care Brazilia, Argentina, Australia, Noua Zeelandă şi îndeosebi a celor două mari puteri beneficiare principale ale conflagraţiei mondiale, Statele Unite şi Japonia; criza morală a statelor învinse sau nemulţumite de împărţirea de către marile puteri europene învingătoare a prăzii de război; efectele psihologice asupra celor nemulţumiţi şi învinşi, afirmarea unor mişcări politice extremiste, de stânga şi de dreapta în special, şi a regimurilor totalitare, sovietic, fascist italian, naţional-socialist german, revizioniste şi ravanşiste, care vor pregăti şi dezlănţui, după două decenii de relativă pace, cea de-a doua conflagraţie mondială; refuzul SUA de-a recunoaşte tratatele secrete, încheiate în ajunul Primului Război Mondial, de către Anglia, Franţa, Rusia – care împărţeau coloniile germane şi teritoriile otomane prin sistemul mandatelor; semnarea de către SUA a unor tratate separate cu statele învinse, în care nu recunoşteau noile frontiere aprobate prin sistemul tratatelor de la Versailles – şi prin aceasta încurajau, indirect, revizionismul – dar obţineau condiţii avantajoase pentru refacerea şi finanţarea ţărilor învinse şi în special alimentau cu imense capitaluri economia Germaniei; crearea Societăţii Naţiunilor, ca o încercare raţională de-a organiza, reforma şi dezvolta relaţiile interstatale şi de-a apăra şi păstra pacea – iată doar câteva din consecinţele generale determinate de prima conflagraţie mondială.

Noile realităţi istorice ieşite din război s-au clădit pe un uriaş cavou de jertfe umane, care depăşea zece milioane de oameni ucişi, ostaşi morţi pe câmpurile de luptă, dar şi civili, seceraţi de tifos exantematic, holeră, diverse alte epidemii, foamete etc. Toţi aceşti eroi ai primei conflagraţii, dacă ar fi fost aşezaţi într-un singur cimitir, ar fi avut nevoie de o suprafaţă de cel puţin 30.000 ha.

În cazul României, unirea de vechiul regat a Basarabiei, Bucovinei, Transilvaniei, Crişanei, Maramureşului şi Banatului, prin voinţa temerară şi exemplară a tuturor românilor, s-a soldat cu bogate şi foarte însemnate consecinţe. Populaţia ţării s-a dublat, sporind de la 7 milioane în 1913, la peste 14 milioane în 1919. Suprafaţa totală a României întregite a urcat de la 137.903 kmp la 295.049 kmp. Potenţialul agricol a crescut de la 13.400.000 ha la 29.505.000 ha; aria pădurilor – de la 2.892.000 ha la 7.240.000 ha. Numărul întreprinderilor industriale a sporit de la 1.114 la 2.747 întreprinderi în 1918. La sfârşitul primei conflagraţii mondiale erau eliberaţi de sub stăpânirea imperiilor austro-ungar şi rus peste 7 milioane de români. România întregită – cu vechiul regat şi noile provincii – a încorporat însă 3.982.000 de minorităţi: 1.308.000 unguri, 780.000 evrei, 723.000 germani, 448.000 ucraineni, 358.000 bulgari, 308.000 ruşi, 57.000 sârbi etc.

Însă, dincolo de dublarea potenţialului ei demografic, geografic, agrosilvic, industrial etc., România întregită se afla şi se confrunta cu dificultăţi şi adversităţi cum nu mai avusese niciodată. Două treimi din vechiul regat (Oltenia, Muntenia, jumătate din Moldova şi Dobrogea) fusese ocupat, jecmănit şi secătuit de trupele germane, bulgare şi otomane, de la 6 decembrie 1916 până în octombrie 1918. Totalul distrugerilor şi cheltuielilor de război era socotit de români la peste 72 miliarde lei aur. Consiliul Suprem de la Versailles însă n-a recunoscut la Conferinţa de Pace decât mai puţin de jumătate, adică 31 miliarde lei aur. Pierderile de vieţi omeneşti din întreg spaţiul României întregite se ridica la peste 800.000 de oameni. România fusese silită de împrejurări, după căderea Capitalei – şi chiar sfătuită de aliaţii noştri occidentali –, să transfere la Moscova (spre Franţa sau Anglia nu se putea!) tezaurul Băncii Naţionale, importante fonduri de arhive, icoane şi podoabe de aur şi argint de la mănăstiri şi biserici, bijuterii ale Coroanei Regale, diverse alte bunuri de preţ, în două garnituri de tren, în 1916 şi 1917. Toate acestea au fost predate cu acte în regulă şi recunoscute sub semnătură de ambele părţi, atunci prietene, colaboratoare, valoarea primului transport, din decembrie 1916, era evaluată la 321 milioane lei aur, iar al doilea transport la Moscova, din iulie 1917, era în total de peste 9,4 miliarde lei aur. În 1918, pe teritoriul României întregite exista un nemaipomenit haos financiar: circulau patru emisiuni monetare diferite, aparţinând unor foste centre de putere diferite – monede lei româneşti ale guvernului român, aflat la Iaşi, lei germani emişi de ocupanţii Puterilor Centrale pentru Oltenia, Muntenia, Dobrogea şi jumătatea de sud a Moldovei: coroane, în provinciile care ieşiseră de sub stăpânirea Austro-Ungariei, ruble ruseşti în Basarabia. Toate aceste monede circulau şi complicau viaţa internă, iar statul român trebuia să se facă luntre şi punte să le retragă din circulaţie şi să le dea o valoare unică, reală şi unitară, ceea ce nu era simplu. Să mai reamintim că parcul de vagoane şi locomotive era atât de distrus şi redus încât trenul circula la sfârşitul anului 1918 cu regularitate doar pe o singură linie ferată, o dată pe săptămână, pe ruta Iaşi – Bucureşti. Lipsa forţei de muncă, cea bărbătească, distrugerile cauzate de război, criza financiară fără seamăn se reflectau şi în indicele general al producţiei – care, în 1919, era abia de 21%, iar în 1921 – 33%, faţă de nivelul din 1913.

Ce era de făcut?

Răspunsuri teoretice se dădeau multe şi bune. Savantul Nicolae Iorga, de pildă, scria încă de a doua zi de după sfârşitul războiului că „era de muncit, de reformat şi modernizat totul, nu pentru o generaţie, ci pentru generaţii în şir!”. Vasile Goldiş declarase la Alba Iulia: „dacă mâine, când vom stăpâni şi cârmui toate teritoriile româneşti, nu va fi cum am visat, şi noi, şi înaintaşii noştri, nu vom mai putea da vina nici pe turci, nici pe austrieci, nici pe unguri sau pe ruşi, ci pe noi înşine!”. Vasile Pârvan preconiza că statul României întregite trebuia să aibă în viitor „ţeluri prin excelenţă culturale”, iar sociologul Dimitrie Gusti era pentru înnoiri interne cât mai multe, în pas cu cele mai avansate state şi pentru „un schimb liber, nestingherit, de valori culturale, între popoare, care reprezenta cea mai bună garanţie a păcii!”…

Chiar dacă oamenii politici s-au înţeles mai greu – fiindcă după 1918 se întruneau laolaltă oameni politici din vechiul regat, acuzaţi de contemporanii din alte provincii de „bizantinism” şi „fanariotism”, iar cei care trăiseră sub habsburgi erau mai disciplinaţi şi mai tentaţi să respecte legea şi erau avizi de o democraţie reală, în timp ce basarabenii aveau şi ei anumite mentalităţi proprii – se poate aprecia, azi, cu mâna pe inimă, că generaţia de la 1918, care a făurit Marea Unire, a găsit resursele necesare spre a se mobiliza şi încerca – şi, ea, reuşea în cea mai mare măsură din tot ce intenţiona – să înnoiască pe calea progresului societatea românească printr-o salbă de reforme, care, aplicate cu chibzuinţă şi cumpănită înţelepciune să consolideze şi să modernizeze România nouă, lărgită, întregită în graniţele ei fireşti.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: