Noua apariţie editorială a prof. Mioara Gafencu, “Foşnet desfrunzit”, Editura StudIS, Iaşi, 2014, cu o copertă realizată de Györgyi Simon, se înscrie pe linia majorităţii cărţilor sale, cărţi care reînvie pagini din istoria Fălticenilor, personalităţi ale locurilor După “Vasile Ciurea şi Dimitrie Leonida – Dimensiunile timpului” (2013), semnată împreună cu profesorii Dana Busuioc şi Sorin Gafencu, şi “Vintilă Şiadbei şi Haralambie Ciocan – dimensiunile timpului” (2014), scrisă cu prof. Sorin Gafencu, ca să le amintim doar pe cele foarte recente, autoarea ne propune o întâlnire cu un delicat poet şi pasionat astronom, descoperitor chiar al unei stele – Mitu Zwibel. Spre deosebire de oamenii de seamă amintiţi în titlurile menţionate, Mitu Zwibel nu apare în cărţile Fălticenilor şi în alte pagini de dicţionar. În ce ne priveşte, cred că prima dată l-am întâlnit tot la prof. Mioara Gafencu, în contextul evocării lui Vintilă Şiadbei, ca astronom, şi împreună cu părinţii săi în volumul “Case de pe Strada Mare: istoria matematicii şi fizicii fălticenene” (2008), acestora datorându-li-se construcţia unui impozant imobil, “în vecinătatea casei cu «stâlpi albi» a nuvelistului Nicu Gane”, cu tâmplăria lucrată la Dresda şi acoperiş “enorm”, casă care prin popularitatea locatorilor a fost “Zwibel” şi a devenit “Gafencu” şi care în această vară şi-a desăvârşit centenarul, conform precizării păstrate pe “mozaicul de la intrarea dinspre răsărit”. Aducerea în atenţia cititorilor a lui Mitu Zwibel şi alăturarea numelui său multitudinii de personalităţi ale Fălticenilor este, aşadar, meritul acestei talentate scriitoare, căreia nu-i uităm niciodată titlul de profesor, din două motive. Unul este legat de un implicit demers pedagogic care vizează cunoaşterea şi respectarea înaintaşilor de către tânăra generaţie, iar celălalt, de acribia documentării, de impecabila ţinută ştiinţifică, de nevoia consultării mai multor izvoare înainte de a formula o afirmaţie, demers şi ţinută care pun şi mai mult în evidenţă eleganţa expresiei, înzestrarea literară a prof. Mioara Gafencu.
Talentul scriitoricesc îşi spune cuvântul şi în formula aparte (exersată într-o măsură şi în “Case de pe Strada Mare”) a volumului “Foşnet desfrunzit”, volum în care cât document, atâta imaginaţie, câtă realitate “exterioară”, atâta ficţiune “interioară”, începând cu apelul la glasurile, la “desfrunzirile” celor patru personaje ale cărţii. Mitu, mama sa, Florette, sora, Margareta, şi tatăl, Jean Zwibel vorbesc despre ei – gânduri, întâmplări, visuri, prieteni, viaţă. Glasurile membrilor familiei Zwibel sunt urmate de cel al casei lor, iar apoi de glasurile tinerilor soţi Mioara şi Gheorghe Gafencu, care în urmă cu aproape jumătate de veac îi devin, cu dragoste şi bucurie, locatari, în vreme ce în preajmă glasuri anonime, ale trecătorilor, ale străzii punctează istoria trăită de oameni în centenarul casei. Tot casa, “Casa cu pereţi din raze de soare” – fiindcă aici au avut parte de fericire, câtă le-a fost dată, cei patru Zwibel, iar mai târziu şi cei patru Gafencu -, îi prilejuieşte autoarei o “Schiţă de profil” a celui care a înălţat-o, Jean Zwibel.
Partea a doua a cărţii se deschide cu o “Planetă de adolescent: Mitu Zwibel”, în fapt un studiu dedicat scurtei vieţi a lui Mitu Zwibel şi poeziei sale, scrisă în perioada 1916-1925 şi adunată în paginile unicului volum, postum, apărut, graţie doctorului Jean Zwibel, în 1927, la Institutul Grafic “Saidman” Fălticeni, cu o prefaţă de Eugen Lovinescu şi reprodus selectiv în continuare. La sfârşitul acestuia, Mioara Gafencu aduce mulţumiri Bibliotecii Centrale Universitare Iaşi, care “prin doamna Luminiţa Chihaia ne-a pus la dispoziţie cartea aflată în puţine exemplare”, din păcate niciunul în original la Galeria Oamenilor de Seamă sau în altă parte în Fălticeni.
Într-un soi de inspirată postfaţă, autoarea rotunjeşte volumul lui Mitu Zwibel cu trei “Imaginare”: “Filă din jurnalul doctorului Zwibel” (August, 1927), “O scrisoare a fiului către părinte” (August, 1925), şi un poem “Călătorie imaginară dincolo”, în care Mioara Gafencu “ascultă” şi “transcrie” gândul lui Mitu înainte de plecarea sa fără întoarcere. Cartea se încheie cu un grupaj de versuri, “Foşnet a reînfrunzire”, în care un cititor meticulos poate să distingă, şoptit, când glasul lui Mitu Zwibel, când al Mioarei Gafencu, cel mai puternic fiind însă pur şi simplu al poeziei.
Aşadar, o construcţie modernă, compozită, o carte atent elaborată, având, paradoxal, la temelie un impuls sentimental şi pilonii unor puternice sentimente. Sentimente oarecum nelămurite, ca tot ce aduce în discuţie sufletul, fie el şi al unei zidiri, însă nobile şi generatoare de preţuire şi melancolie, pentru că privesc destinul nefericit, dar neirosit, al unui tânăr deosebit de înzestrat, istoria unei case, şi aceasta deosebită, şi mai ales timpul care trece.
Dedicată unui tânăr evreu şi familiei sale, “Foşnet desfrunzit” vorbeşte şi de comunitatea evreiască, numeroasă în Fălticenii vremii. Despre sărbătorile acesteia, despre Reuven Ruben, exponentul ei strălucit, artistul de mare talent ajuns apoi “primul ministru plenipotenţiar în România al tânărului stat Israel”, despre participarea evreilor români în Războiul de Independenţă şi în războaiele mondiale, participări răsplătite cu înaintări în grad şi decoraţii, dar apoi şi cu umilinţe, cu trimiterea în detaşamente de muncă forţată, în lagăre de concentrare, cu deportări şi crime. Nu lipsesc, pentru că de asemenea reprezintă comunitatea evreiască, dar şi percepţia ei de către ceilalţi fălticeneni, surâsul subţire, umorul, concentrat şi degajat de un mănunchi de anecdote. Viaţa comunităţii şi viaţa medicului evocă deseori şi amănunte din viaţa oraşului. Implicarea lui Jean Swibel în preocupările coreligionarilor ne aduc în faţa ochilor cimitirul vechi, cu pietre funerare datând de pe la 1780, sinagogile de odinioară, publicaţii ale vremii, activitatea organizaţiei Halutzi care “pregătea evreii tineri ce urmau să plece pe Pământul Sfânt”, iar prestigiul, simţul său civic îl aşază între membrii consiliului comunal, dar şi pe listele invitaţilor la balurile Crucii Roşii şi ale contribuţiilor financiare “pentru cumpărarea avionului judeţului Fălticeni”, “pentru Muzeul Fălticenilor”. De asemenea, devotamentul cu care îşi exercită profesia (“Deviza îmi este: oricând la căpătâiul bolnavului. Mă împart între ai mei şi cei care au nevoie de mine. /Toţi avem nevoie unul de altul”), îi dă ocazia autoarei să vorbească despre pacienţii doctorului, despre peisajul uman al Fălticenilor din care provin, dar şi despre vicisitudinile cu care se confruntă, ca de pildă înmulţirea la un moment dat a cazurilor de dizenterie în Broscărie, ceea ce “în condiţii de sărăcie şi de război, nici nu-i de mirare”. Pe lângă istoria “mică” a aşezării, se insinuează în paginile cărţii şi istoria mare: “România Mare, împlinirea unui ideal. Viaţa merge mai departe. La Buneşti, la Cornu Luncii nu mai este graniţă”, scrie Mioara Gafencu în jurnalul lui Jean Zwibel. Jurnal în care notează şi consecinţele tragice ale condiţiei sale de evreu în vremea celui de-al Doilea Război Mondial.
Imaginându-şi casa pe care o va locui din 1914, medicul îşi dorea, o visa “în mijlocul unei grădini înconjurate de brazi”, cu mai multe intrări “în labirintul odăilor”: “Prin intrarea din răsărit, vor poposi pacienţii pentru consultul medical. Prin cea de sud, vom asculta larma şi veselia copiilor noştri. Prin cea de apus, vor intra părinţii şi oaspeţii noştri dragi. Prin cea de nord, ferită de indiscreţia lumii, ne vom oferi momente de intimitate şi de odihnă. Casă maiestuoasă, înaltă, cu ferestre vădind un stil arhitectonic ales. Cu subsol, cu anexe gospodăreşti, cu fântână şi apă proaspătă. Cu forfotă, iubire şi veselie. /Salutare, casa noastră de vis! (…) Fie să dăinuieşti în veac!” În 1929, înainte de a-şi conduce soţia pe ultimul drum, medicul îi mulţumea pentru bucuriile trăite în spaţiul ei ocrotitor, benefic, iar casa încerca să-l încurajeze: “…nu te înspăimânta de singurătate. Eu sunt protectoarea, casa şi acasa ta”. Şi îi este cu adevărat până la cel de-al Doilea Război Mondial, care tulbură “echilibrul aşezării şi al vieţii doctorului”. Pribeag în perioada acestuia, la întoarcere nu-i mai este îngăduit să-i treacă pragul: “Oficiul Bunurilor Părăsite răspundea cererii avocatului Schwartz că «proprietatea doctorului Jean Ţvibel sin strada Regele Mihai I… s-a închiriat P.C.R. de la data de 23 aprilie 1945»”. Casa devine rând pe rând imobil folosit de poliţie, cu arestaţi şi deţinuţi la subsol, sediu P.C.R., abia după “dezraionarea” care “a dus la plecarea politrucilor”, redându-i-se menirea de casă bună pentru oameni buni.
În această casă, căreia, iată, chiar i-a fost dat să dăinuiască în veac, a fost scrisă cartea de faţă. Casa face parte din ceea ce considerăm că reprezintă trăsăturile esenţiale ale unui chip, chipul aşezării, iar poveştile sale adevărate şi povestea sa adevărată din “Foşnet desfrunzit” se inserează în fresca Fălticenilor, la care, urmând exemplul înaintaşilor, nu încetează să lucreze condeiele contemporane, între care de distinct talent literar şi rigoare ştiinţifică este cel al profesoarei Mioara Gafencu. Cetăţean de Onoare al capitalei culturale a judeţului Suceava, Domnia Sa merită din plin aprecierea şi preţuirea aşezării, căreia i-a făcut cinste prin truda la catedră şi pe care continuă să o cinstească prin cărţile pe care i le dăruieşte. Între acestea, “Foşnet desfrunzit” este una din cele mai frumoase şi mai emoţionante.
Comentarii