Se întâmplă rar ca un copil de numai 12 ani să trezească respectul şi admiraţia adulţilor. Faptul că ne aflăm la o vârstă coaptă ne inoculează proasta concepţie că, fiind „cei mari”, este logic să primim respectul „celor mici”. Pretindem asta chiar dacă existăm într-un ritm banal de viaţă, dacă nu performăm în vreun domeniu, ba chiar dacă zăcem, nedorindu-ne nimic, cât e ziua de lungă.
Sunt însă în jurul nostru copii şi adolescenţi care, prin eforturile pe care le fac pentru a-şi putea cultiva talentul şi urma visurile, copii frumoşi, decenţi, modeşti şi inteligenţi, dau (fără să vrea sau să ştie asta) câte o palmă morală adulţilor trândavi, care pretind de la viaţa o grămadă de reuşite, fără să facă nimic pentru a le obţine.
Am dat de un astfel de copil care merită respect pentru ceea ce este şi ceea ce face, deşi are doar 12 ani.
Să nu aud de aşa ceva !!!
Cezar Mironescu, elev în clasa a 6-a la Colegiul „Ştefan cel Mare” din Suceava, a intrat absolut întâmplător, acum 4 ani, într-o sală de dans sportiv. Însoţea acolo un prieten din cartier. Până în acel moment tatonase prin lumea sportului juvenil şi împreună cu tatăl său se convinsese că nu avea deloc „feeling” pentru fotbal, dar începuse să joace hochei. Lua în acelaşi timp şi lecţii de pian, dar într-o zi a descoperit că îl atrage şi o altfel de lume, cea a dansului.
„Când am intrat cu prietenul meu în sală se cânta un vals lent. El a intrat la antrenament, iar eu am rămas să mă uit de pe bancă, vreo jumătate de oră. Mi-a plăcut cum dansau perechile. Şi acum valsul lent este cel pe care îl iubesc cel mai mult. De altfel toate dansurile standard îmi plac în mod deosebit pentru că sunt mai line şi mai elegante nu sunt „nervoase” ca dansurile latino. Asta nu înseamnă că nu dau totul din mine în toate” a povestit Cezar despre ziua când a făcut cunoştinţă cu dansul sportiv.
Lui Nicolae, tatăl copilu-lui, treaba cu dansul nu i-a picat prea bine, această manifestare artistic-sportivă nefiind, după părerea lui, prea bărbătească.
„Când m-a întrebat dacă îl las la dans, primul meu răspuns, pe care nu-l voi uita niciodată, a fost cât se poate de ferm: să nu aud de aşa ceva! Am tatonat apoi vreo 2 săptămâni în care, când îmi aduceam aminte, îl întrebam pe băiat dacă mai vrea la dans. Se lumina dintr-o dată şi răspundea da, da, da !! După o vreme am înţeles că nu contează ce vreau eu, ci ceea ce vrea copilul, şi l-am dus la dans. Am stabilit însă că dacă ne apucăm de asta, trebuie s-o facem în mod serios, cu oameni serioşi”, a stabilit Nicolae Mironescu.
De la joacă, în lumea costumelor impecabile şi a coafurilor perfecte
Începuturile în dans pentru Cezar Mironiuc s-au petrecut în cadrul Clubului „Fly Dance” din Suceava.
Aici a deschis el abecedarul celor zece dansuri sportive practicate în toată lumea, cele standard, adică vals lent, tango, vals vienez, slow fox şi quick step, dar şi cele latino, adică samba, cha-cha, rumba, passo doble şi jave.
Cu acest club el a participat la primele concursuri, dansând deja unele dintre dansuri şi dorindu-şi să poată dansa mai multe.
Intrase într-o lume altfel, a competiţiilor desfăşurate în decoruri opulente, cu flori pe masă, a costumelor impecabile şi a rochiilor elegante, a umerilor drepţi şi a coafurilor perfecte, dar şi a emoţiilor şi ambiţiilor. Era o lume de spectacol căreia, dacă voia să-i culeagă adevărata frumuseţe, trebuia să fie bun şi astfel să reziste în ea. Şi ca să fie bun, pe lângă talent, avea nevoie de voinţă, trebuia să muncească în draci şi cu zâmbetul pe faţă, să nu renunţe la greu, dar şi ca părinţii să fie dispuşi să cheltuiască uneori şi banii pe care nu-i aveau.
Pentru cei din afară lumea dansului este ca un vis frumos. În culisele ei, cursurile, taxele de participare la competiţii, costumele, pantofii de dans, deplasările prin ţară, cazările la hotel costă mii de lei.
Cezar îşi aminteşte că primul lui concurs a fost un fiasco, paradoxal însă, încheiat pe locul II. “ Era demult, la Cupă, la Iaşi. Am luat locul II, din 7 perechi. Aveam emoţii aşa de mari că am greşit toate coregrafiile. Ajungeam într-un loc şi de emoţionat ce eram nu ştiam ce urma să fac, aşa că improvizam, mă mişcam cum îmi venea.
După 4 ani de antrenamente, nu mă mai gândesc la fiecare pas, coregrafiile îţi intră în picioare” spune dansatorul de 12 ani.
Două clase mai sus, dansând cu Denisa, pentru „Boom Dance”
După un an la „Fly”, în clasa a treia, Cezar a devenit dansatorul clubului sucevean „Boom Dance”, ai cărui instructori i-au dezvoltat şi mai mult talentul şi plăcerea de a dansa. A avut mai multe partenere, dar cele mai importante au fost Isabella şi Denisa, talentate şi diafane domnişoare. Au fost însă şi luni când s-a antrenat singur pentru că nu avea pereche.
Copilul a avut, în perioada „Boom”, participări la concursuri înscrise în calendarul competiţional al Federaţiei Române de Dans Sportiv şi la care, împreună cu Denisa, a obţinut clasări pe podium şi în primele 6 perechi (în dans se premiază primele 6 perechi), dar şi nereuşite, supărări şi senzaţia că undeva era un prag peste care nu putea trece.
„Şi totuşi am reuşit să urc, împreună cu Denisa, două clase. Ea era la clasa «hobby» şi am ajuns în clasa D”, spune copilul cu mândrie reţinută.
Am aflat că pentru a sălta în clasele superioare trebuie să rozi cu spor tălpile pantofilor ca să aduni puncte în carnetul de dansator, iar 1 punct sau 1,5 puncte se obţin doar când eşti cât mai aproape de podium.
După doi ani la „Boom Dance”, Cezar a rămas din nou fără parteneră, dar a păşit cu curaj mai departe, la vreo 270 km de casă, spre oraşe unde şcolile de dans au tradiţie şi instructori cu palmares.
Antrenaţi de un campion mondial, Cezar Mironescu de la Suceava şi Sonia Maria Stelea de la Dej au devenit o pereche câştigătoare
În căutarea unei partenere compatibile, Mironeştii au postat iarna trecută un anunţ, cu toate detaliile necesare, pe un forum al Federaţiei Române de Dans Sportiv. Li s-a răspuns tocmai de la Dej, oraşul lui Vlad Pâslariu, tânărul român campion mondial la standard, 16-18 ani. „Ne-au sunat părinţii unei fete de 10 ani, Sonia Maria Stelea, care făcea standard la un club din Dej şi latino la Reghin. Am vorbit vreo două săptămâni la telefon şi ne-am povestit tot, tot. Iarna trecută ne-am întâlnit la Dej şi după ce am dat probă ni s-a spus că ne potrivim. Aşa a început totul.
A fost nasol la început, părea că dansam fiecare în legea lui, dar în timp, lucrând împreună, a început să iasă bine”, a povestit Cezar.
Vacanţa din această vară şi-a petrecut-o mai mult la Dej, lucrând împreună cu noua lui parteneră, antrenaţi la standard chiar de către campionul mondial Vlad Pâslariu. Pentru dansurile latino el pleacă cu Sonia la Reghin, unde se instruiesc cu Roman Ciflichi şi Mirona Toncean, o altă pereche de aur a dansului sportiv din România.
Programul s-a asprit după începerea şcolii. În timpul săptămânii Cezar este la Suceava, îşi vede de şcoală, de lecţiile de pian, iar în weekend este la Dej şi la Reghin cu partenera lui de dans. 270 km dus, alţi 270 întors…
„Când sunt la Suceava îl sun în fiecare zi pe Vlad şi el îmi spune ce să fac şi lucrez singur la o sală din oraş. În fiecare vineri la ora 1, după şcoală, sunt în drum spre Dej. O zi la Reghin pentru primul antrenament, a doua zi la Dej. Dacă mă poate duce tata cu maşina, merg cu el. Când nu poate, merg singur cu autobuzul, 3 ore şi jumătate de drum” mi-a explicat Cezar programul lui săptămânal.
Matematica dansului
Întreb de toate din postura spectatorului romantic, dar copilul dansator şi tatăl său mă aduc cu picioarele pe pământ. „Din afară pare poezie, dar dansul este matematică. Când dansează, Cezar numără. Vine dintr-o poziţie şi trebuie să ajungă în alta, dar într-un anume ritm, pe muzică. La aceste temporizări sunt atenţi arbitrii în timpul unui concurs de dans şi, chiar dacă la televizor se vede perfect, ei văd exact dacă nu este. Dacă nu eşti pe muzică o încurci, chiar dacă ai executat bine coregrafia”, îmi explică Nicolae Mironiuc.
Şi Cezar îmi numără câteva ritmuri. Pentru jave, de exemplu, ritmul este slow-slow-quick-quick-slow, pentru samba, slow-aslow-slow-aslow-aslow. Pe limbajul muritorilor aceşti termeni înseamnă un timp, o jumătate de timp sau un sfert de timp. La „cha-cha” m-au pierdut. Prea mulţi de 1, 2, 3 …
„N-am intrat până acum niciodată în vreun concurs fără emoţii. Mereu am emoţii. Nu uit ce am de făcut, dar am emoţii foarte mari. În timpul concursului nu te poţi concentra chiar la tot şi îmi dau seama imediat unde greşesc”, recunoaşte copilul.
„O să fie bine, o să fim acolo sus !”
Voiam o replică memorabilă de la copilul de 12 ani, legată de ce înseamnă dansul pentru el. Îmi răspunde ce gândeşte, simplu: „Mă simt bine dansând”. „Antrenorii noştri ne ajută, ne învaţă, ne încurajează şi când uneori mi se pare că e greu îmi spun că o să fie bine, o să fim acolo sus”.
Antrenaţi de un campion mondial şi doi dansatori de latino extraordinari, Cezar şi Sonia au obţinut în câteva luni rezultate mari.
Primele au apărut în luna septembrie când, dansând la o categorie superioară de vârstă, perechea a încheiat pe locul 6, din 21 de perechi, concursul Transilvanin Grand Prix de la Braşov. Luna octombrie a trecut cu o dublă realizare; argint la Cupa „Universitas” la Bucureşti şi bronz la Cupa „Imperial” Iaşi.
O mare satisfacţie a fost locul 8, din 32 de perechi înscrise la categoria lor, obţinut la Campionatul de clase de la Reghin, o competiţie cu greutate, desfăşurată la începutul acestei luni.
Acest concurs de dans a însemnat şi prima participare a Soniei şi a lui Cezar la clasa D.
Singur şi cu partenera, micul dansator din Suceava munceşte ca un om mare, învăţând şi dansând din pasiune, dar sacrificându-şi o copilărie zburdalnică. Dacă merită? Probabil că da, cât timp am în faţă un pre-adolescent suplu, elegant, sănătos, frumos, cu mult bunsimţ şi fără teama de a privi în ochi adultul cu care stă de vorbă.
Iar lucrurile cu adevărat bune pentru el abia încep să apară.
Comentarii