Constantin Berariu

Pe data de 12 noiembrie 2014 se împlinesc 85 de ani de la trecerea în nemurire a poetului, publicistului, traducătorului, dramaturgului, folcloristului, omului de știință Constantin Berariu, care face parte dintr-o veche familie de cărturari bucovineni, „entuziasmați pentru literatura și arta” poporului nostru.

 

S-a născut la 9 (21) martie 1870 în satul Ceahor, astăzi raionul Hliboca, localitate cu bogate tradiții culturale. Trebuie amintit că tot aici a văzut lumina zilei și Ștefan Ștefureac (1845-1893), fiu de țăran, poet și autor de manuale didactice, coleg de gimnaziu cu Mihăiță Eminovici, care la moartea profesorului lor Aron Pumnul debutează și el în „Lăcrimioarele învățăceilor gimnagiali” cu o „promițătoare poezie”, începând astfel: „Plângi acum junime, plângi cu întristare,/ Căci fatala moarte, fără îndurare,/ Ți-a răpit din sânu-ți ce era mai rar,/ Ți-a răpit un mândru, scump mărgăritar”. În casa părintească a lui Constantin se adunau adeseori intelectuali cu vederi progresiste din ținut, discutând cu înflăcărare despre problemele limbii naționale și creației populare orale. Aici au fost în repetate rânduri oaspeți bine-veniți și membrii trupei teatrale conduse de Fani Tardini, aflate în turnee prin Bucovina, de activitatea căreia a fost legată, după cum se știe, și soarta Luceafărului poeziei noastre. Tatăl său, parohul Artemiu Berariu, a scris o serie de broșuri, apărute la Cernăuți în perioada anilor 1886-1892, în care „duce o crâncenă cruciadă împotriva beției”, redând „în culori vii” numeroasele rele „bântuitoare” provocate de băuturile alcoolice. Scrise într-un „grai țărănesc”, aceste broșuri de propagare a unui mod treaz de viață, după părerea noastră, nu și-au pierdut actualitatea nici până în ziua de azi. E necesar de menționat și faptul că autorul lor a rămas până la ultima suflare un apărător dârz al țărănimii truditoare împotriva cămătarilor hrăpăreți. Copilăria și-a petrecut-o în satul de baștină, în „farmecul libertății de la țară”. În memoria băiatului, înzestrat cu o minte ageră, s-au întipărit pentru toată viața luncile „pline de flori”, cântecul duios al privighetorilor, frumoasele veri, „când se făcea fân” și „lucrătorii de prin satele învecinate seara se strângeau în jurul focului, unde se ferbea mămăligă și măsurau luna cu snoave și povești”. Constantin Berariu relata mai târziu: „Adese tatăl meu, în copilăria noastră, ne strângea pe noi, copiii, cu mama în jurul său și ne citea lucruri frumoase, mai ales din «Convorbiri literare». Cu înfrigurare ascultam povestea lui Harap Alb…”. Astfel, viitorul poet a îndrăgit literatura și creația orală a poporului nostru. Lui Constantin Berariu soarta i-a hărăzit să cunoască încă din fragedă copilărie și multe zile de restriște. Când împlinise nouă anișori, i-au murit patru frați și o soră, care, îmbolnăvindu-se de anghină, s-au stins ca niște lumânări în decurs de șase luni. Această mare tragedie a zdruncinat sănătatea mamei sale și nu după multă vreme ea a închis ochii pentru totdeauna. Constantin se mută cu traiul la unchiul său din Cernăuți, unde absolvă Liceul german și-și ia licența la Facultatea de Drept a Universității de aici. După ce și-a făcut stagiul militar la Viena, audiază cursurile Universității din Innsbruck. Se consacră științelor juridice, susținând în 1920 doctoratul în drept, și este numit profesor la Universitatea din Cernăuți. În perioada anilor 1922-1927, cu o mică întrerupere, ocupă și postul de director al Teatrului din orașul nostru. Ca poet, C. Berariu debutează la vârsta de 22 de ani cu șase poezii: „În pustiu”, „Destăinuiri”, „Helios și Silene”, „Ard luminile iubirii”, „Desperarea” și „Florile”, pe care le publică în revista „Încercări literare”, întemeiată la Cernăuți în anul 1892 „cu scopul de… a strânge în ea mărgăritare din poezia ce zace încă ascunsă în popor…, de a li împărtăși cetitorilor și productele proprii ale tinerilor…”. În continuare el își dedică întreaga sa capacitate, timp de câțiva ani, activității de cercetare și valorificare a basmului popular. În 1904, la Cernăuți, apare feeria în trei acte și patru tablouri „Făt-Frumos în grădina Sfintei Vineri”. În ea eroul principal dă dovadă de înalte calități morale și fizice, căutând-o pe frumoasa Ileana Cosânzeana, furată de zmei. Mânuitor îndemânatic al condeiului, poetul a creat o adevărată operă dramatică. Sextil Pușcariu scria în 1909 „că trebuie considerat ca un debut reușit această încercare dramatică cu subiect scos din basmele populare”. Tot cu această ocazie istoricul literar Constantin Loghin menționa următoarele: „Cu o puternică inspirație din basmele populare, cu unele modificări îndrăznețe după fantezia și gustul scriitorului, cu unele simbolizări nu totdeauna transparente, cu intercalarea de dansuri fantastice, cu producerea unor artificii scenice, cu inventarea unor personajii proprii autorului, dar mai ales cu un vers viguros și cu o limbă poetică, îmbogățită cu unele reușite plăzmuiri noi, C. Berariu a putut să ne dea nu numai cea dintâi dramatizare a basmului românesc, ci și o adevărată operă artistică”. La 1923 revista cernăuțeană „Junimea literară” inserează în paginile sale poemul dramatic în trei acte al lui Berariu „Cheleș-Împărat”, care este dramatizarea unui frumos basm, născut din bogatele resurse sufletești ale poporului nostru. Linia de subiect constă în faptul că eroul principal, Cheleș, este blestemat de o zână să rămână cocoșat până în ziua când va fi luat de soț de o încântătoare domniță. Fiind grădinar, la curtea unui vestit împărat, el este îndrăgit de fiica suveranului, care și-l alege de mire. Toți marii demnitari, înfuriați pe principesă, se răscoală împotriva împăratului, vrând să-l detroneze. Însă Cheleș, primindu-și înfățișarea voinicului de odinioară, îi pedepsește pe răzvrătiți, devenind moștenitorul domniei întru fericirea poporului. Analizată în evoluția ei, putem spune că creația literară a lui Constantin Berariu ajunge în faza maturității artistice cu poemul dramatic „Cheleș-Împărat” și cu poeziile publicate în „Junimea literară” în perioada anilor 1923-1929. Ele purifică multe din naivitățile ori prozaismele primelor poezii, rostirea capătă acuratețe, construcțiile stufoase se simplifică, se limpezesc în imagini curate, de reală poezie. Poetul s-a învrednicit de adânc respect pentru poporul truditor, pe care l-a întruchipat în opera sa așa cum este: blând și curajos, credincios și sincer, părăsindu-și ogorul și vatra atunci când Patria-i în primejdie. Compatriotul nostru a purtat o mare dragoste pentru limba strămoșească, contrapunând graiul viu al oamenilor muncii vorbăriei împestrițate cu cuvinte străine a burgheziei îngâmfate: „Sus în munți e vers de fluier./ Stai, ascultă-l! Lin s-abate/ Prin poieni, printre frunzișuri/ În străvechea-i noutate.// Versul e născut din fire/ Fără dres și făcătură./ Ca o floare minunată/ Dăruită de natură…”. Poet determinat de sentimentul autocritic, șlefuindu-și în permanență măiestria de a scrie, el atinge un frumos nivel artistic în poemul „Baccanal tracic”, apărut în „Junimea literară” în 1929, cu trei luni înainte de a închide ochii, poem care constituie ultima colaborare a lui Berariu cu această revistă. Numitul poem este una dintre cele mai originale evocări ale trecutului tracic, plin de glorie în literatura noastră. Înzestrat de natură cu o minte clară și pătrunzătoare, stăpân al unei vaste culturi variate și temeinic documentate, având un suflet nobil și mare, în care trăia înălțătorul avânt pentru adevăr și dreptate, poetul vibra necontenit în imnuri de proslăvire a ținutului natal. El savura rafinat nuanța cuvântului bine găsit. Scrise cu nerv și inteligență, creațiile lui sparg tipare și formalisme lexicale, conferindu-i marca unui poet valoros. Traian Chelariu scria: „În rândul numelor: Iraclie Porumbescu, T. Robeanu, Ion Grămadă, poetul Constantin Berariu rămâne «o faptă a literaturii noastre» și «un vrednic tovarăș al valorilor definitive»”. În dimineața zilei de 12 noiembrie 1929, luându-și rămas bun de la cei care l-au cunoscut, poetul a pornit pe drumul veșniciei, lăsându-ne opera sa literară, care i-a asigurat un loc de cinste între scriitorii din Bucovina. Profesorul universitar Leca Morariu, în necrologul academic închinat memoriei lui Constantin Berariu, sublinia că creația lui este „literatură atât de autohtonă și de firesc odrăslită din însăși glia noastră moldovenească”. PETRU GRIOR, directorul Centrului de Cercetări Istorice și Culturale din Cernăuți