Majoritatea bărbaților din zonă lucrau la pădure, unii plecând lunea și întorcându-se sâmbăta din gurile de exploatare. În „restaurantul” de la Nisipitu, căci așa se chema crâșma de stat din centrul satului, nu întâlneai peste săptămână, atâtea câte erau, decât femei, neveste rămase stăpâne peste gospodării, cu copiii și vitele. „Grea treabă să conduci un sat de muieri”, glumea și nu prea primarul Vasile Perdei, căruia îi era greu să îndeplinească sarcina de a convinge țăranii să-și coboare gospodăriile de pe munte în sat cum era linia partidului. Femeia bineînțeles că nu lua vreo hotărâre în absența bărbatului, care, nu-i așa?, era plecat la lucru. Iar sarcina aceea nu era o glumă, cu atât mai puțin pentru un primar. N-o putea lua în serios doar Andrei Plesa, pe care l-am cunoscut în casa vară-mii, la București, și care, la un pahar de palincă moroșenească, își exprimase imperios dorința de a-i mijloci (de parcă chiar aș fi putut…) întemeierea unei ferme de vaci în munții Bucovinei. „Dar țăranii sunt presați să-și coboare gospodăriile din munte în sat!, i-am tăiat elanul. „Ce tâmpenie, ce tâmpenie!”, a exclamat el, după o clipă de gândire în care pare să fi înțeles că dorința sa nu are șanse să se împlinească… Acolo unde exploatarea lemnului nu se făcea cu tractoarele forestiere sau cu caii, în locuri inaccesibile acestora, buștenii erau extrași din pădure cu funicularul. Îmi amintesc de un reportaj realizat la Falcău, la drum, unde se afla baza la care coborau pe cablu buștenii de pe Boul, exploatarea efectuându-se sus, pe creștetul muntelui. „Este prea abrupt ca să ajungem acolo cu TAF-urile, plus că menajăm pădurea nemaiavând nevoie de pârtii pentru a trage lemnul la vale” explica maistrul Costan Juravle a lui Zgârie din Straja. (În Straja, unde 60 la sută din săteni sunt Jurăvleni, deosebirea dintre ei se face cu porecla). Ai lui Zgârie erau trei frați, toți maiștri de exploatare: Costan, apoi Niculai – la Nisipitu, și Dumitru – la Izvoarele Sucevei. Maistru mai era și Toader Juravle, vărul lor. Într-una din verile petrecute pe Valea Brodinei, la km 22, Dumitru s-a apropiat de ceata noastră. Era un glumeț și pentru poantele lui era răsplătit cu un rachiu. Într-o zi am găsit niște ciuperci asemănătoare la picior cu hribul, dar cu o căciulă țuguiată, ca Oblio. L-am întrebat dacă nu-i otrăvitor și ne-a asigurat că nu, că „huțanii mor după el, e un burete foarte gustos, ne-a asigurat el. Asta e păstrăv de fag…”. Am făcut o convenție: are la dispoziție o jumătățică dacă acceptă să guste el primul tocana pe care urma să o facem. Bea bădia Dumitru câte un păhărel și parcă se schimba la față. Când i-am pus înainte farfuria cu tocană jumătățica era gata. Și-a făcut, palid, o cruce mare, a luat temător lingura și-a zis: „Dac-oi muri, am să mă învăț minte să nu mai fac recomandări pe pielea mea”. A fost o tocană excelentă… Am participat ca reporter la o adevărată consfătuire pe tema utilizării funicularului în exploatările forestiere ale Sucevei. Directorul IFET Suceava, Vasile Sava, și-a luat oaspeții de la București, de la minister, și toată suflarea forestieră suceveană implicată și ne-a dus la Argel, o bucată din cale cu trenulețul care circula pe CFF. Acolo s-a făcut o demonstrație practică cu funicularul, ideea care trebuia subliniată fiind aceea a protejării pădurii de invazia distructivă a mijloacelor mecanizate specifice. Ceea ce pare a nu mai fi cazul astăzi… Sus, acolo unde se exploata în pădure lemnul, se creau depozite intermediare, de unde bușteanul era pus pe cablu și cobora spre depozitul de la poale (foto 1). De acolo era dus la Secția de Industrializare Falcău, unde devenea cherestea (foto 2). Cheresteaua ajungea la fabrica de mobilă (IPROFIL) Rădăuți (foto 3), unde, prelucrată, se transforma în mobilă (foto 4). Fabrica de mobilă de la Rădăuți își desfăcea producția cu deosebire la export, căutată fiind nu numai în Uniunea Sovietică, principalul bene-ficiar al exporturilor României, ci și în Germania Federală. Dumitru Vințilă a realizat aceste fotografii în perioada 1965-1975.
Comentarii