Carte de zidire sufletească

XI. Cultura socială

 

1. Ideea socială Pe la mijlocul veacului trecut, socialistul Engels așternea următoarele impresii despre viața pe străzile Londrei: Aceste sute de mii de inși din toate clasele sociale și condițiile, care se strecoară unul pe lângă altul, nu sunt oameni cu aceleași însușiri, cu aceleași aptitudini și același interes de a fi fericiți? Și nu urmăresc cu toții fericirea printr-unul și același mijloc și pe același drum? Și totuși, trec unul pe lângă altul, ca și cum nu ar avea nimic în comun. Între dânșii este doar un singur acord mut, de a ține dreapta trotuarului, pentru ca cele două șuvoaie ale norodului, care se scurg unul spre altul, să nu se stingherească reciproc. Nimănui nu-i trece prin minte să-i învrednicească pe ceilalți măcar cu o privire. Nepăsarea brutală, izolarea rece a fiecăruia, cu interesele lui personale, ies cu atât mai supărător și mai jignitor la iveală, cu cât toți se înghesuie pe un locșor de nimica. Și cu toate că știm că această izolare a individului și acest egoism strâmt este pretutindeni principiul fundamental al societății de astăzi, totuși acestea nicăieri nu se dau de gol așa de fără rușine și așa de conștient ca în îmbulzeala marelui oraș. Cuvintele acestea au fost scrise într-o vreme când destrămarea vechilor legături sociale și a simțământului tradițional de datorie ajunsese la culme. De atunci au răsărit în toate clasele alte sentimente, vederi și întocmiri sociale. Ideea socială cucerește pe fiece zi noi puteri de muncă și pune stăpânire prin asprirea legislației. Adâncirea și purificarea ideilor sociale n-a fost însă egală cu rapida lor răspândire. O mare parte dintre preocupările sociale ale epocii noastre n-au pornit dintr-o înțelegere mai adâncă asupra naturii intime și asupra condițiilor morale fundamentale ale oricărei renașteri sociale, ci din nevoi, din ură și din patimi, din zvârcolirile luptei pentru supraviețuire sau din cârdășii de partid, dintr-un obscur și nedeslușit simțământ de dreptate, dintr-un idealism tulbure și străin de viață, ba, câteodată, dintr-o reformă practicată într-un singur domeniu. Se cuvine, de aceea, să ne dăm toată silința să scoatem ideile sociale din starea lor neguroasă și confuză și să le eliberăm de toate tendințele antisociale cu care sunt încă încărcate. Atare limpezire și purificare este posibilă numai atunci când supunem sentimentele și năzuințele sociale unui ideal universal de viață, care ne face să vedem limpede toate instigările și pornirile necurate ce se amestecă prea lesne cu imboldurile sociale, precum și toate primejdiile care răsar pentru caracter din evoluția oarbă și necontrolată a societății. Educația socială nu constă, deci, numai în a trezi simțămintele sociale incipiente și a le cultiva pe toate fețele, ci și în a supune instinctele sociale grosolane controlului sentimentelor sociale mai înalte și chiar pe acestea a le subordona idealului general al caracterului. Printre aceste puteri sociale grosolane este și imboldul orb al cârdășiei, atracția magnetică a vieții de turmă, care ne împinge la deșertăciuni, cochetărie socială, ambiție și la toate păcatele care izvorăsc din frica de alții. Bunăoară, sunt mulți oameni incapabili de o prietenie mai adâncă, deoarece sunt victima spiritului de turmă și nu ajung niciodată la o concentrare a vieții lor afective, încât pururea trădează pe unul, spre a distra pe altul. Generalul Gordon a spus odată: Omul este prin firea lui trădător. El avea în vedere tocmai această dependență de mediul social, dependență care omoară caracterul. Trădarea nu-i altceva decât rezultatul predominării imboldurilor sociale inferioare asupra datoriilor sociale mai înalte. Acest regim de trădare, sub orice formă, este o urmare a eșecului oricărei străduințe sociale care se leapădă de cultura caracterului personal. Întărirea caracterului este singura apărare temeinică împotriva tendinței de adaptare socială fără măsură. Până și înclinațiile sociale fine au nevoie de o educație mai înaltă, spre a produce o cultură socială reală: compasiunea, prietenia, iubirea pot aduce nenorociri, ba chiar pot degrada pe acela căruia i se adresează, dacă nu sunt sfințite și luminate de un ideal înalt al caracterului, care să le dea tărie și statornicie. Aici se potrivește vorba lui Shakespeare: N-aș putea, iubite, să te iubesc astfel, dacă n-aș ține la cinstea mea. Vorbele acestea se pot aplica la orice fel de devotament social, fiindcă reprezintă ceva mai înalt, căruia caută să i se subordoneze toate sentimentele caracteristice omului și societății. De acolo își primesc toate aceste sentimente tăria, puritatea și temeinicia lor. Aceasta e adevărat pentru iubire, ca și pentru devotamentul față de patrie și e adevărat și pentru iubirea de omenie, care cade în cele mai grozave rătăciri, dacă se rupe de totalitatea conștiinței. Ceea ce numim imboldul social este îndeobște o putere naturală foarte primitivă, care nu-i capabilă să creeze raporturi sociale mai fine, ba încă, prin sporirea înrâuririi mulțimii, distruge sentimentele nobile ale oamenilor. Imboldul social primitiv se aseamănă cu voința oarbă a naturii, deoarece îl strivește pe individ în folosul speciei. De bună seamă, întocmirea lumii noastre are nevoie de aceste mari puteri sociale; dar, spre a nu distruge cultura, trebuie să asculte de înaltele idealuri sociale ale sufletului, de legea iubirii și a conștiinței. Și aici e marele merit al creștinismului pentru cultura socială: simplului spirit social de turmă i-a opus iubirea pentru om. Numai această adâncă responsabilitate a omului față de om poate ține cumpăna puterii brutale a mulțimii. Numai astfel, simpla natură socială se poate înălța până la cultura socială. Fără conștiința iubirii de oameni și fără acea disciplină a spiritului de dreptate care izvorăște din iubire, orice întocmire socială nu-i decât înhăitare, nu cultură socială. Fatalitatea întregii noastre mișcări sociale este că ne lăsăm în voia spiritului de turmă și a puterii sociale, fără un ideal de cultură personală, care să le purifice și să le izbăvească. De aceea, întreaga mișcare rămâne pe tărâmul vieții sociale primitive. Îi lipsește puterea cea mare de organizare, care izvorăște numai din purificarea egoismului. Sunt tineri viteji care se consideră în cel mai înalt grad sociali, fiindcă își jertfesc viața pentru popor. Adevărata idee socială cere însă o jertfă mult mai generală și pornită mult mai din adânc, decât nesocotirea propriei vieți, pentru că, adesea, este mai ușor să-ți jertfești viața, decât să stârpești din rădăcină ura, patima, egoismul și încăpățânarea și să scoți din adâncuri un om nou. Aceasta este singura jertfă din care se hrănește cultura socială; numai astfel, obștea triumfă asupra eului. Atâta timp cât hrănesc în mine instincte antisociale, nu sunt încă un luptător hotărât pentru ideea socială. După atâtea decenii de socialism gălăgios, este timpul să ducem ideea socială în toate direcțiile până la capăt, în loc să gândim social pe un tărâm, iar pe alt tărâm să rămânem împietriți într-o vrăjmășie încăpățânată și o înfumurare individualistă. Tocmai tinerii cu porniri nobile din clasele de sus sunt molipsiți adesea de puterea ademenitoare a instinctelor și a tendințelor mulțimii și-și însușesc apoi cu desăvârșire aceste instincte sociale grosolane. Adevărata lor chemare însă ar fi tocmai să elibereze mulțimea de tirania acelor instincte primitive, să o pună în legătură cu idealurile mai înalte ale culturii personale, să desăvârșească o logică a ideii sociale, pe care să o opună contrazicerilor și jumătăților de măsură ale luptei sociale. În trecut, te duceai în pustie înainte de a îndrăzni să reformezi societatea omenească. Această retragere în singurătate, fuga de zgomot și de obositoarea demagogie a zilei au un adânc înțeles și pentru reforma socială: avem nevoie de distanțare, când sunt la mijloc simțămintele mulțimii; avem nevoie de liniște, departe de plângeri dar și de învinuiri, spre a prinde adâncile adevăruri cu ajutorul cărora viața se poate reînnoi aievea. După cum ținta cea mai înaltă a educației vocii este să o cureți de toate subtonurile care vibrează împreună cu ea, tot așa cea mai înaltă sarcină a reformatorului social este să se ferească în vorbele lui de orice subtonuri ale urii de clasă, ale instigării și ale beției mulțimii, pentru ca glasul lui să răsune absolut curat, cum spune Goethe în Ifigenia: O aude oricine e născut sub cer.