La drum cu Doina Cernica (și cu gândul la Leca Morariu)

Cândva, acum aproape o sută de ani, Leca Morariu constata, cu regret, un fapt care încă persistă în acest secol XXI: „Cei mai mulți dintre noi au uitat a vedea. Și ochii ne sunt degradați numai la tristul rol de felinare ale unei trăsuri, care îți arată numai drumul, să nu dai în gropi, – încetând de a fi marile ferestre ale sufletului, prin care atâta lumină să pătrundă din afară!…” (Hoinar, în „Glasul Bucovinei” din 1920).

 

Trăim într-o epocă a vitezei, în care problema deplasărilor, indiferent de lungimea lor, nu mai constituie un impediment. Pentru noi, românii de rând, mai ales deschiderea postdecembristă a granițelor și contactele personale sau instituționale au facilitat accesul la orizonturi noi, pline de savoare (și neprevăzut), iar dorința de a împărtăși din preaplinul sufletului și-a găsit căile de manifestare. Fericită posesoare a unor calități native de percepție, a unei aplicate adăpări la sursa inepuizabilă a cărților, dar și a unei poziții sociale favorizante – aceea de jurnalist – obținută prin merite incontestabile, Doina Cernica a cultivat din totdeauna prietenia („… cred că și pentru rezolvarea problemelor mici, și pentru rezolvarea celor mari, prietenia rămâne o cheie. Dacă nu chiar cheia” – p. 202), iar această predispoziție și-a arătat, de-a lungul timpului, roadele. Prin intermediul oamenilor a ajuns ea cu mult mai ușor (și mai bine) la cunoașterea locurilor, a istoriei, a realizărilor și a „truditorilor” din varii locuri ale Europei reunite. Are, Doina Cernica, acea capacitate deosebită a buretelui, de a absorbi întreaga viață înconjurătoare, în toată complexitatea ei, în beneficiu propriu. Dar mai are, din fericire, și dispoziția nobilă de a-și stoarce trăirile, conglomerat de varii stări afective, spre a oferi celorlalți picăturile miraculoase ale cunoașterii. Și atunci, firesc lucru, apare o bijuterie precum Cititoarea, călătoarea (Editura Mușatinii, Suceava, 2014, 310 p.), carte atent construită, cu o arhitectură impecabilă, de parcă asupra scriiturii și-ar fi pus amprenta Lisabona Portugaliei, considerată „Spațiu în care arhitectura a fost întotdeauna la rang de cinste, ca o expresie durabilă a sufletului portughez, a țării mai ales descoperitoare decât cuceritoare de teritorii, chiar și atunci când era capitala lumii” (p. 28). Dacă fermecătoarea Rodos, ultima vară, apărută cu trei ani în urmă, este inubliabilă prin cavalcada descrierilor de natură, prin etalarea fără rețineri a unei arte naratorice fără cusur, în recentul volum este de admirat armonioasa conviețuire a unor date tehnice, exacte, repere temporale – fără a cădea în exces – cu elemente senzoriale, de atmosferă, de impact emoțional. Dar s-o luăm cu începutul. Învățată, probabil, cu proverbiala comoditate autohtonă, mai ales în vremurile mai noi, Doina Cernica se oferă spre ajutor, spre ghid și îndrumare, învelind (învăluind) miezul faptic printr-un Cuvânt înainte, în urma căruia nu trebuie să ne obosim pentru a descoperi că ne aflăm în prezența unei cărți „despre câteva călătorii ale mele [ale ei] în lumea mare, însoțită nu o dată de cărți ale copilăriei și adolescenței și permanent însuflețită de spiritul lor” (p. 10), și două texte finale, Vara iernii și Despre „Cititoarea, călătoarea”, în care amatorii de „mură-n gură” află pe unde s-a plimbat autoarea în ultimii șapte ani (îi ajutăm și noi: Franța, Grecia, Italia, Malta, Marea Britanie, Republica Moldova, Rusia, Portugalia, Turcia, Ucraina, Ungaria – cu precizarea: „călătoria mea la Cernăuți rămâne cea mai complexă, cu cele mai amestecate sentimente, nici acum total deslușite, cea mai grea și mai fericită dintre toate. O călătorie irepetabilă” (p. 18)) și ce impresii puternice au marcat-o. E bine și așa – dar e păcat să nu citești filă cu filă relatările de călătorie, care mustesc de învățături (da, avem în față și o „carte de învățătură”), de înțelepciune, de bun-simț, de măsura lucrurilor, cum și de zburdălnicii stilistice bine temperate. Iată, spre exemplu, cum se vede Hotinul, prin retina autoarei: „În lumina blândă, cu transparențe de lacrimă a începutului de mai, cuprindeam totul. Coline după coline și zarea pădurii, și pâlcul corturilor în stânga, precedate de linia zidurilor fortificate, hanul, biserica, cetatea înainte, solzii argintați ai Nistrului în dreapta, cu semne de așezare umană pe celălalt țărm, în borangicul depărtărilor” (p. 154). Alteori, evident că reporterul se vede pus în imposibilitatea mărturiei, pentru că, nu-i așa?, „cum să povestești o apă căreia nu-i zărești celălalt mal?” (p. 69 – despre Volga la Stalingrad). Lectorul atent sesizează permanenta pendulare între prezentul activ și trecutul care încă mai transmite semnale către acest secol atât de computerizat și, aparent, rupt de dimensiunea sufletească, în alt loc descoperim împletirea filigranată a surorilor Brontë cu Zoe Dumitrescu-Bușulenga – precum și trecerea firească de la Westminster Abbey la Mănăstirea Putna. De foarte mult ori, ceea ce caracterizează paginile evocative sunt secvențele cinematografice, decupajele făcute într-o realitate năvalnică. Dar punctul nodal, pe care l-am tot ocolit, este cel dezvăluit chiar din titlu și mărturisit mai peste tot: „înainte de a scrie, suntem Cititori” (p. 53), iar tot parcursul european al autoarei este „o călătorie petrecută în geografie, dar trăită în carte” (p. 38), pentru că Doina Cernica se confesează: „Cred în călătorie ca într-o bibliotecă. Amândouă dau lumină și bogăție vieții” (p. 295). Așa încât găsim aici un soi de completare a unei călătorii inițiatice din anii tineri sau mai copți, un morman de lecturi la purtător care-și deslușesc înțelesurile, cu întârziere, dar cu nu mai puțină semnificație. Autorii și eroii cărților citite își fac loc pe fiecare pagină, își cer dreptul la existență, iar autoarea are înțelepciunea să nu se opună. Revenind la Leca Morariu, acesta mai propovăduia: „La drum călătorul își mai ia încă altă pereche de ochi decât numai cei dintre patru pereți ai casei și cei dintre cei doi pereți ai cărții”. Nu altceva face Doina Cernica, avidă de noutate, de lucrurile bune care se întâmplă în lume (aleatoriu, află rețeta succesului deosebit al unei publicații turcești – secret pe care, dealtfel, Domnia Sa îl posedă și-l folosește din plin: „refuzul programatic al titlurilor de senzație, opțiunea pentru maximă seriozitate, precocupări susținute pentru educație, pentru sănătatea familiei, a relațiilor dintre oameni, pentru sprijinirea democrației, a deschiderii societății spre diversitatea culturilor, orientărilor politice” (p. 140-141), de tot ceea ce ar putea îmbogăți ființarea omului. Iată de ce, puse cap la cap, cele oferite nouă într-un foarte elegant „ambalaj” (felicitări Editurii „Mușatinii”) devin o carte de căpătâi, bine scrisă, bine informată, bine simțită, pentru care Doina Cernica merită aprecierile și plecăciunea noastră.