Apa din pieptul muntelui

„No multa, sed multum” pare să fie deviza după care se conduce autorul în realizarea prozelor sale.

 

Excelent mânuitor al cuvintelor, fin observator a tot ceea ce-l înconjoară, Decebal Alexandru Seul are nevoie de un număr redus de cuvinte pentru a transmite emoții cititorului. Pot spune, fără să greșesc, că este un campion al prozei scurte. Am afirmat de mai multe ori că autorul este „cronicarul satului său”, și nu numai. Am înțeles că nu-și caută în mod special subiectele. „Acestea parcă vin singure la mine, mă trezesc cu ele pe masa mea de lucru, mie nu-mi mai rămâne decât să găsesc cuvintele potrivite”, mi s-a confesat autorul. Are un spirit de observație foarte ascuțit. Dacă veți citi cu mare atenție prozele sale, veți observa că tratează unele subiecte care, pentru un neavizat, pot părea minuscule, neobservabile chiar. Autorul, și noi știm de ce, a inclus în acest volum și proza „Muzica iernii”, care dăduse titlul unui volum anterior. Ține enorm la această proză, deși îi răscolește amintiri foarte dureroase. Probabil nu vrea să le uite, pentru că rana din sufletul său este profundă, iar la dânsul, după câte am reușit să-l cunosc, asemenea răni nu se cicatrizează niciodată. Nu uită nimic. Titlul volumului este foarte sugestiv și foarte bine ales. A ales o metaforă deosebită pentru a atrage atenția cititorului că această apă curată ca cristalul și dătătoare de viață izvorăște din „pieptul muntelui”. Oricare proză ai citi-o este superbă! E drept, le-ai citit când au apărut în ziare, dar aici, unde le-a strâns la un loc, îți dai seama de valoarea fiecăreia când treci de la una la alta. Sunt atât de frumoase, de interesante, de instructive și educative, încât fiecare se poate dezvolta într-o amplă povestire. În plus, cuvintele curg asemenea unui izvor lin, iar tonul este unul sfătos, al moșneagului de la țară. În cinci din prozele sale evocă viața duhovnicească din satul său. Fie că descrie bisericuța unde s-a cununat (Bisericuța din deal), fie că elogiază consătenii săi care au participat în număr mare la sfințirea unei capele (O nouă dovadă că sunt creștini), fie au contribuit la schimbarea acoperișului bisericii (Acoperiș nou la biserică) sau au participat la hramul de Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil (Sărbătoare religioasă în plină natură). Un obicei aparte, acela al cioplirii crucii din gheață de sărbătoarea Bobotezei este povestit cu mult har în proza „Cărarea de lângă cruce”. Altă categorie de proze este aceea în care ne prezintă semeni de-ai săi. Este foarte mândru că din satul lui s-a ridicat Felicia Oblesniuc, o interpretă de muzică populară (Iubesc deopotrivă cartea și cântecul), dar o regretă enorm pe Eva Gorban, femeia de serviciu de la dispensar, împreună cu care a muncit până a ieșit la pensie (A plecat pe drumul fără întoarcere). Iar nostalgia sa continuă, în alt registru, cu proza în care evocă activitatea sa la dispensarul comunal (De prin negura anilor). Vasile Țâmpău este invalidul fără picioare, pe care-l întâlnește prin Câmpulung Moldovenesc. Întotdeauna îi strecoară în palmă câțiva bănuți. (Omul de la Pârâul cailor). În schimb, îi face o deosebită plăcere când îl reîntâlnește în munți pe Dumitru Char, care-și căuta calul (Întâlnire de pe Rosohata). Vasile Popiuc, consăteanul său, care a trecut de 96 de ani, îl privește de la înălțimea anilor săi, dar și de la cea a locului în care viețuiește. (Viața la înălțime) N-am greșit cu nimic afirmând că are un simț de observație deosebit, entuziasmându-se chiar și în fața unui lucru minor. Un adevărat imn închină unui molid care, timp de zeci de ani, a rezistat puterii distrugătoare a omului (Copacul). N-are rost să vă îndemn să citiți această carte. Sunt sigur că veți fi nerăbdători să v-o procurați și s-o citiți, pentru că n-am vorbit să vă prezint totul, așa cum a văzut, a simțit și a așternut pe hârtie autorul ei. Și, dacă n-ați observat până acum, poate veți privi roată și veți vedea că sunteți înconjurați de același peisaj de rai.