Mihai Eminescu

Iar se pregătesc de floare teii, credincioși celui, care, ca nimeni altul, a iubit natura, din care și-a înălțat zborul de Luceafăr. Se împlinesc 125 de ani de când la locul său de odihnă, în cimitirul Belu, un tei matur își tremură frunza și-și scutură floarea în mijloc de iunie, îndeplinindu-i dorința: „Deasupra-mi teiul sfânt/ Să-și scuture creanga”…

 

Ramurile și florile de tei reprezintă, în visul poetului Mihai Eminescu, țesătura sentimentului de iubire, pe care ni l-a lăsat în moștenire și prin opera „Făt-frumos din tei”. Chiar și-n dezamăgirile din urmă, se-ntreba: „Unde-i teiul cu-a lui umbră,/ Cu-a lui flori pân la pământ?/ Vis a fost viața noastră,/ Iar norocul nostru, vânt”. Dar spiritul poetului poate fi consolat, fiindcă, din iubirea urmașilor, la Ipotești, chiar la intrarea în incinta Casei memoriale, se pot vedea niște rotați și tineri tei, cu ramuri pline de floare, ce coboară peste umerii vizitatorilor, însoțind teii vârstnici, care cântă în șoapte: „Mai am un singur dor”. La comemorarea a 75 de ani de la moartea poetului, Tudor Arghezi spunea la Ipotești, în 1964: „Cel mai chemat s-aline dintre toți/ Și cel mai teafăr,/ Și-a muiat condeiul/ De-a dreptul în luceafăr”. Și „Eminescu nu este al românilor, el este al lumii întregi, fiindcă i-a străbătut de mult oceanele”. La centenarul morții poetului, în vara anului 1989, un gest de iubire al românilor de peste Prut, pentru Eminescu și creația sa, a lăsat fără cuvinte pe mulți dintre ieșeni. În parcul Copou din Iași, la bustul poetului, lângă „teiul sfânt”, un sobor de preoți a ținut o slujbă de pomenire pentru românul lor Mihai Eminescu, după care a interpretat romanțele pe versurile: „Pe lângă plopii fără soț”, „Sara pe deal”, „Mai am un singur dor”, „O, mamă, dulce mamă”. Oare se vor gândi ieșenii și ei la o replică, acum, după cinci sferturi de veac? Bucovina, pe care poetul o poartă în sufletu-i nemuritor și ai căror fii suntem și noi, ocupă un loc important în creația sa: „N-oi uita vreodată, dulce Bucovină/ Geniu-ți romantic/, Munții de lumină, văile cu flori”. Eminescu a cunoscut Bucovina din copilărie, alături de tatăl său, căminarul, care avea relații cu stăpânii de munte din zona de munte, dar și ca elev la Cernăuți și trecând munții Bucovinei spre a ajunge la Blaj, în Transilvania. Și azi ne putem mândri că bucovineanul Dumitru Vatamaniuc, academician, eminescolog în vârstă de 93 de ani, și-a dedicat anii pentru publicarea operei poetului. Aflăm, de la el, că înainte de ’89, n-a fost voie să se publice și volumul cu articolele de la ziarul „Timpul”, ziar care nu s-a mai găsit nici la Paris, nici la Viena. Academicianul D. Vatamaniuc arată că: „mai este mult de lucru și că nici chiar în secolul următor nu vor putea să apară operele complete ale lui Mihai Eminescu. În publicistica de la „Timpul”, ziar al opoziției, timp de aproape șase ani, în calitatea de redactor, Eminescu, fără cruțare atacă relele din societate, care se datorează și influențelor străine, și care sunt și azi, în mare parte, prezente în societate. În ultima vreme au apărut controversate opinii cu privire la boala și sfârșitul tragic al poetului. Un lucru este cert: viața politică din țară l-a vitregit. Cu toată susținerea de care s-a bucurat în anii de boală, tratamentul cu mercur – scos din practica medicală din Apus încă din 1840 – i-a „asigurat” prăbușirea. În momentele de revenire scria: „Nu vreau să fiu o povară pentru nimeni, nu vreau să mai trăiesc din filantropie, mai bine mor” (aprilie 1884). Și povestea de iubire cu Veronica Micle a fost vitregită prin „gura lumii”, după cum singură poeta se confesa unei prietene: „…am fost bârfită, stigmatizată de societatea plină de prejudecăți… pretinsă cultă, din care făceau parte și unii scriitori… Și ca o premoniție, chiar în ziua de 15 iunie, după ce un an de zile n-am făcut un vers, în 20 de minute, cuprinsă ca de friguri, am scris poezia «Raze de lună. Lui»”, care a apărut pe 16 iunie în revista „România”. Subiectul poeziei a fost inspirat de o discuție mai veche a celor doi îndrăgostiți pe ideea „Ce n-ar da un mort din groapă,/ Pentru un răsărit de lună…” Iar Veronica Micle, pe 15 iunie 1889, scria: „…Dac-ar da un mort din groapă,/ Pentr-un răsărit de lună,/ A sa liniște eternă/ Eu aș da de voie bună,/ Toate razele de lună, toate razele de soare,/ Să te pot uita pe tine,/ Să simt sufletu-mi că moare…” Și i-a murit sufletul după 50 de zile, pe 4 august 1889, la Văratec, după ce a sorbit, unei sticluțe întregi, picăturile de arsenic. În 14 octombrie din același an, pe urmele fratelui său, a plecat și Harieta la Botoșani, iar în ultima zi din an, cu urătura știută de cei doi prieteni din „Amintirile din copilărie” a plecat și Ion Creangă, spre a retrăi împreună poveștile și povestirile de la „Bolta rece”, din cerdacul bojdeucii din Țicău, din alte vremuri… Și… „trecut-au anii, ca nouri lungi, pe șesuri“, iar noi, acum, la 125 de ani când comemorăm Luceafărul, avem bucuria de a-i recunoaște la nivel național, aprecierea făcută limbii române: „o limbă ca un fagure de miere”. Fiindcă ziua de 31 august a devenit prin lege „Ziua Națională a limbii române.” Se cuvine ca și-n acest iunie să ne reamintim o dorință, dar și îndemn lăsate nouă: „Fiii tăi trăiască numai în frăție,/ Dulce Românie, asta ți-o doresc!” Mai mult ca oricând, se simte nevoia de unire și înțelegere, condiții fără de care nu vom putea rezista veacului atât de frământat prin care trecem. Și, revăzându-i poezia, să-i ridicăm spre boltă, Luceafărului, o ramură de tei în floare și să-i recităm în șoaptă „Doina” spre a recupera din timpul cât ne-a fost interzisă. (Prof. VIORICA LAVRIC, Gura Humorului, Bucovina)