Bunăvoința

Cam o oră a fost răstimpul dintre plecarea din birou a muzicianului olandez Corneliu Dumbrăveanu și venirea în același birou a lui George L. Ostafi. Care, povestindu-i cine tocmai plecase, a exclamat: „Nu e fiul lui Teofil?! Păi dumneata nu știi un lucru: când s-a produs dezghețul, Potop, primul secretar, m-a trimis la Botoșani să-i scot pe Sidorovici și pe Dumbrăveanu. N-o să crezi, hârtia aceea o mai am pe undeva, i-am scos din pușcărie pe bază de chitanță! Sau proces-verbal, nu mai știu… Ca pe niște obiecte”.

 

Sunt chiar cuvintele dumisale, fostul activist de partid sesizând enormitatea situației, absurdul, năucitor pentru noi, în care fuseseră aruncați cei doi „trădători de țară”, în realitate adevărați patrioți. Numai că, la vremea aceea, țara nu era a noastră… Ar fi fost interesantă o întâlnire între ei ticluită astfel de întâmplare. (Întâmplare-destin, despre care ne-a povestit Corneliu Dumbrăveanu: „Venisem cu tata la cenaclu, el a intrat, eu am mai rămas afară. Deodată, o cucoană în vârstă mă acostează și mă întreabă dacă nu doream… să fac muzică! Ce-o fi vrând asta de la mine, m-am întrebat, recunosc, bine intrigat, dacă nu chiar speriat. M-a tras într-o sală unde… chiar se dădea examen la muzică!! Ca să vezi! După două săptămâni am primit acasă hârtie că am fost admis la școala de muzică. Și iată-mă-s muzician!” Corneliu Dumbrăveanu este muzician de câteva zeci de ani în Olanda). Ar fi fost interesantă întâlnirea pentru că și unul, și celălalt au admis că niciodată dracul nu este așa de negru. Corneliu Dumbrăveanu iubește România, chiar și pe cea fostă comunistă, considerând, de exemplu, că Ceaușescu a făcut și lucruri bune. Iar George Ostafi admite că prea ușor se ajungea în pușcăriile comuniste, dovadă că a fost trimis, imediat ce s-a putut, să-i scoată de acolo pe cei doi scriitori. Viața rânduiește lucrurile cum vrea ea. Dar sunt convins că pușcăriașul Teofil Dumbrăveanu n-ar împărtăși cu ei bunăvoința față de vremurile de atunci…