Biserica Stulpicani
Această explicație este menționată în anul 1899 în Die Bucovina, p. 239. Această explicație este dată de către preotul Petru Boca, în anul 1890, când a început a scrie în Condica cronicală a parohiei Stulpicani. Preotul, pentru documentare, trebuie să fi făcut apel la bătrânii satului, care, poate, erau născuți la sfârșitul anilor 1790, aceștia având informația despre numele satului de la străbunii lor, coborâtori, pe scara timpului, probabil, undeva spre anii 1690-1700. Respectiva condică cronicală a ars în incendiul din 5 septembrie 1944, odată cu întreaga arhivă și cu biserica în care era depozitată aceasta. Cunoaștem cele consemnate în această condică cronicală din mențiunea făcută de notarul Circumscripției Stulpicani, G. Macovei, la 31 ianuarie 1940, într-un răspuns la un chestionar al autorităților, unde notează: „…după cum reiese din cronica Bisericii ortodoxe române din Stulpicani (…), sat cu denumirea ei la început de «Ștulbicani» și care denumire, se zice prin cronică că pe această vale ar fi umblat pescarii după prins pește, alungând peștele pentru a cade în sac sau în leasă, cu o botă lungă la care îi spunea știulbic, iar oamenii ar fi întrebuințat acest cuvânt, «Că de unde vii sau ești?», [primind] ca răspuns: «De pe valea unde umblă cu știulbicul»“. Primul document în care numele satului apare schimbat datează din 1776 și este scris în limba italiană: Villagio Stulpicani (Hurm.). Schimbarea numelui satului din Știulbicani în Stulpicani s-a datorat cancelariei austriece, care a adaptat, la cerințele limbii germane, majoritatea toponimelor. În limba germană s urmat de p sau t se pronunță ș. Deci autoritățile de ocupație au pronunțat Ștulpicani, dar cu timpul s-a impus forma scrisă. Menționăm că bătrânii din zonă numesc și astăzi satul Știlbicani, Știulbicani sau cu forma palatalizată Ștulghicani. Măritul domn Ștefan cel Mare și Sfânt și Stulpicanii După ce a ieșit învingător împotriva turcilor, viteazul domn Ștefan cel Mare și Sfânt, la îndemnul marelui său duhovnic Daniil Sihastrul, a ridicat la Voroneț una dintre cele mai frumoase mănăstiri din câte a închinat lui Dumnezeu și pe care a construit-o într-un timp record (26 mai – 14 septembrie 1488). Mănăstirea nu era încă terminată când Ștefan se gândește la înzestrarea ei și prima moșie care i se va închina acestui locaș este „…un sat anume Știlbicanii, la Toplița Rece, pe Suha Mare, și Suha Mare până la obârșie și cu toate izvoarele, anume Răroaia și Ostra, și Negrileasa cu toate izvoarele câte cad în ele, și cu poienele și cu fânețele”…, care a fost cumpărat de Ștefan cel Mare da la „Șandru Gardu și vărul lui, Șușman, și unchiul lor Ioan, cu surorile lor Magda, Neaga, fiii lui Coste Mădzărăescul” cu 160 de zloți tătărăști și a făcut danie Mănăstirii Voroneț. Documentul, scris în Suceava, e datat 17 august 1488 (vezi, Radu Stancu și Monica Stancu Comuna Stulpicani, de la epoca lui Ștefan cel Mare la ocupația austriacă, nr. 72 anul 2003, p. 2). Acest teritoriu avea să constituie braniștea Mănăstirii Voroneț și să-și păstreze acest statut până în aprilie 1785 când, din ordinul autorităților habsburgice, Mănăstirea Voroneț va fi desființată, iar averea ei, inclusiv moșia Stulpicani, va fi înglobată în Fondul Religionar. În urma acestei hotărâri, biserica Mănăstirii Voroneț deveni parohială, iar în edificiile mănăstirii a fost instalată o fabrică de porțelan curând desființată (vezi Isidor Onciul. Fondul religionariu gr. ort. al Bucovinei, Cernăuți, p. 116). Biserica Viața bisericească a Stulpicanilor s-a aflat în strânsă dependență de cea a Mănăstirii Voroneț, acesta fiind singurul sat care exista pe Valea Suhei la data ridicării mănăstirii, urmând îndeaproape destinul acesteia până la 29 aprilie 1786, când autoritățile austriece secularizează averile mănăstirești înființând Fondul Religionar Greco-Ortodox al Bucovinei. În prealabil au fost desființate o serie de locașuri de cult de către împăratul Iosif I, care dispunea prin „ordinăciunea Consiliului aulic din 4 iulie 1783, ca fără amânare să se împuțineze mănăstirile de călugări, pământurile și fondurile lor să se ia în administrare averea preoțimii…”. Până în anul 1785, când au fost desființate toate mănăstirile, satul Stulpicani a fost subordonat Mănăstirii Voroneț doar din punct de vedere economic, întrucât niciun privilegiu nu a acordat egumenilor aici dreptul de judecător pentru oamenii dependenți de această mănăstire. Din acest punct de vedere, biserica din Stulpicani aparținea, probabil, de Mitropolie, ea nefiind închinată Episcopiei de Rădăuți ca, de altfel, toate celelalte sate mănăstirești din Moldova de Nord. În lista celor 50 de biserici pe care Ștefan cel Mare le închină Episcopiei de Rădăuți, la 15 martie 1490, nu se află nicio biserică din sat mănăstiresc. Despre prima biserică de pe Valea Suhei Bucovinene, cea din Stulpicani, cele mai vechi mențiuni datează din anii 1776 și 1790, potrivit unor însemnări pe două din cărțile vechi, o Evanghelie, tipărită la Iași în 1762, și un Antologhion, tipărit la Râmnic în 1766, semnalate de către cercetătoarea Olimpia Mitric (vezi Olimpia Mitric, Cartea românească veche în județul Suceava, Catalog, I-IV, Cuvânt înainte de prof. dr. doc. I.C. Chițimia, Suceava, 1992-1995, ediția a II-a, revăzută și adăugită, Suceava, 2005, nr. 481, p. 123, nr. 530, p. 129). Pe prima, între filele 38-45, stau scrise următoarele rânduri: „Să să știe că această carte, anume Evanghelia, am plătit eu, Grigore Floce și cu Marie, soțul mieu, de am legat și prețul legăturii am dat doi poli și am ținut pe meșterul care au legat-o în casa me gata cu cheltuiala me, care este dat la sfânta beserică în Stulpicani, care este hramul Înălțarea Domnului Iisus Hristos, ca să ne fie pomană noo și copiilor noștri, părinților noștri și cu tot neamul nostru, în veci, amin, văleat 7299 (1790-1791)”. Pe cea de-a doua carte, la fila 588, a fost consemnat: „ca să se știe de când am cumpărat această carte, anume Minei, satul Stulbicani cu tot statul drept în zilele nemților de au vinit în Moldova. Văleat 7284 (1776), measeța, ianuar 29, diiacul Toader am scris…” Despre viața bisericii din Stulpicani, aflăm, indirect dintr-un inventar întocmit la 8 ianuarie 1800, care are următorul titlu: „Ținutul Câmpulungului Moldovenesc, Eparhia Bucovinii. Inventarium asupra, sf(i)ntelor vase, odoarălor și veșmintelor bisericii parohielnice, hramul Înălțarei Domnului Isu(s) Hr(i)s(tos), din satul Stulbicani (…) (Arhivele Statului din Cernăuți, Fondul Mitropolia Bucovinei 39. Inventarul este discutat și publicat de către Olimpia Mitric, Inventarele bisericești din Bucovina istorică în arhivele statului din Cernăuți, în „Analele Putnei Cercetare și Documentare „Ștefan cel Mare” al Sfintei Mănăstiri Putna, 205-218). O importantă mențiune referitoare la biserică datează din 4 februarie 1819. Actul constituie un raport al protoprezbiterului Grigore Corlățan către Consistoriul Ortodox, privind inspecția pe care a făcut-o la biserica din satul Stulpicani, în anul 1818, în care propune ca aici să se construiască o biserică nouă, deoarece „biserica aceasta pentru 120 familii sau 598 suflete foarte tari mică este, cât înlăuntru ei nu pot încăpea mai mult de 100 suflete și pentru că… toate altele înlăuntru acestei biserici și pe dinafară sunt cu totul vechi, slabe și stricate, fiindcă această biserică peste 300 ani vechi…” Așadar în preajma anului 1500, biserica din Stulpicani era ridicată din lemn și avea o capacitate de circa 100 de persoane. Problema care se ridică este dacă această biserică a fost prima sau a urmat alteia. Din analiza și coroborarea informațiilor cuprinse în documentul din 17 august 1488 și cel din 4 februarie 1819, un lucru iese clar în evidență, și anume faptul că la 17 august 1488 satul exista de multă vreme. Având în vedere vechimea satului, putem afirma că înaintea bisericii, care a fost ridicată la sfârșitul secolului al XV-lea, trebuie să mai fi existat o biserică tot din lemn, despre care nu se poate face nicio supoziție. Raportul prezviterului Corlățan reușește să pună în mișcare resorturile necesare și nu prea târziu începe construcția noii biserici. Prea multe date despre ea nu se cunosc. Știm că a fost construită de Vasile Flocea și Toader a Popii și de către comuna bisericească, din lemn de brad, pe temelie de piatră, pardosită cu scândură de brad. Preluând hramul și inventarul celei vechi, biserica nouă a fost sfințită în anul 1823, în ziua Înălțării Domnului, cum este precizat în protocolul încheiat ca urmare reviziei din 5 octombrie 1824, redactat de același protopop, Grigori Corlățan. Noul locaș avea să-și îndeplinească rostul 121 de ani, până la 5 septembrie 1944, ora 10 dimineața când soldați ai armatei germane în retragere îi pradă odoarele, după care bisericii îi dau foc. Se pierd cu această ocazie, pentru totdeauna, obiecte de artă și alte valori în sumă totală de 75 800 000 lei (valoare 1945). Pe categorii de obiecte situația se prezintă după cum urmează: iconostas, cruci, toate din lemn pictat, valorând 17.000.000 lei; potire, lingurițe din aur și argint, însumând 18.000.000 lei; cinci rânduri veșminte ornate cu fir de aur și argint în valoare de 1.800.000 lei; biblioteca parohială, 20.000.000 lei; bisericuță de argint, evanghelii îmbrăcate în aur și argint, 15.000.000 lei; altele în valoare de 4.000… etc. La toate acestea se adaugă arhiva parohiei, valoare asupra căreia nu este necesar să insistăm. Pentru construcția unei noi biserici la Stulpicani, care era deja proiectată, se alocase în anul 1930 suma de 200.000 lei. Resorturile odată puse în mișcare, fondurile aprobate de către Mitropolie, în vara anului 1937, a început turnarea fundațiilor, iar în anul 1938 biserica a fost zidită până la cornișă, sub pastorația preotului Eusebie Șerban (1928-1944). În anul următor, din cauza pregătirilor de răz-boi, a cărui iminență devenea din ce în ce mai apăsătoare, fondurile au fost blocate, iar lucrările au încetat. Va rămâne așa, înălțată doar până la acoperiș, mai bine de 16 ani. Începând cu 1944, după arderea bisericii (cea ridicată în 1823) și până în 1959 serviciul religios s-a săvârșit în biserica romano-catolică din Stulpicani, luată în custodie cu aprobarea Ministerului Cultelor. În anul 1954 a fost adunat materialul necesar continuării lucrărilor de construcție, care vor fi reluate abia în 1956. Biserica va fi terminată trei ani mai târziu și va fi târnosită la 11 iunie 1959 de Mitropolitul dr. Justin Moisescu. Viața Bisericii astăzi Credincioșii de azi ai satului Stulpicani sunt printre cei mai buni gospodari bucovineni, îndeletnicindu-se cu creșterea animalelor și exploatarea masei lemnoase. În vremurile bune o mare parte lucrau la mina Tarnița, dar azi mai sunt doar câțiva mineri care lucrează la IMR Crucea. Toți stulpicănenii sunt oameni harnici, cu frică de Dumnezeu, care știu să dea cinstea cuvenită atât lui Dumnezeu, cât și oamenilor. Având o credință strămoșească puternică, sunt uniți în jurul celor două biserici existente și, ca pe vremea măritului domn Ștefan cel Mare și Sfânt, ortodoxia este modul lor de viață. Mulți au vrut să-i rătăcească de la credința străbună dar n-au reușit, majoritatea frecventând cultul în care s-au născut și botezat Astăzi, viața bisericească a credincioșilor este dinamică, desfășurându-se în toată splendoarea ei. Credincioșii răspund întotdeauna chemării preotului de a participa la viața cetății. De mici, copiii sunt aduși la sfânta biserică pentru a se împărtăși cu sfintele taine, iar elevii conduși de inimosul profesor de religie Ciprian Zamcu vin și ei în casa Domnului, fiind îndrumați atât spre a înțelege cele religioase, cât și pentru a participa la actele de caritate făcute de Biserică. Pr. IULIAN GHEȚU
Comentarii